Corupţia şi papucii de casă

Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, domnul Nicholas Taubman, a declarat într-un interviu pentru cotidianul „Evenimentul Zilei” că „dacă alegătorii români au hotărât să tolereze corupţia, atunci nu ar trebui să se plângă de faptul că taxele pe care le plătesc ajung în buzunarul cuiva”.

Cuvintele ambasadorului american dovedesc un spirit de observaţie fin care aruncă o nouă lumină asupra sensibilului subiect al corupţiei.

Spectrul ei a bântuit şi în alte ţări, mai înstărite, pare-se mai democrate şi cu siguranţă mai la vest de România.

În Belgia anului 1998, fostul prim-ministru şi fostul secretar general al NATO, Willy Claes, este condamnat pentru dare de mită. Eroul unificării germane, Helmuth Kohl, este compromis public din 1999, în urma unui scandal de corupţie. Cariera premierului spaniol, Felipe Gonzalez, a fost întreruptă la mijlocul anilor ‘90 prin divulgarea unor cazuri de mită. Fostului premier francez, Alain Juppe, i-au fost suspendate în 2004 drepturile civile pentru implicarea într-un caz de corupţie.

Dar cel mai celebru este cazul Italiei şi al investigaţiei judiciare supranumită „mani pulite”. Scandalul declanşat a dus practic la dispariţia celor mai importante partide care au condus Italia postbelică. Premierul italian, Bettino Craxi, a fost condamnat şi a fugit în Tunisia. Însă activitatea procurorilor italieni a fost susţinută de mari demonstraţii publice: studenţii au aruncat cu monezi în faţa premierului Craxi, în semn de revoltă. Fără sprijinul populaţiei, probabil că astăzi „mani pulite” nu ar mai fi atât de celebră.

Corupţie există şi în România, există şi în occidentul prosper. Nu toţi dintre cei amintiţi mai sus au sfârşit la închisoare, dar aproape toţi au fost nevoiţi în final să părăsească scena publică.

În Italia, mulţimea a ieşit în stradă revoltată de ticăloşia clasei politice. În România lui Năstase - şase case şi a caltaboşului Remeş, oamenii ies în stradă doar pentru mingea de fotbal a lui Poli Timişoara. Mai mult, mai toţi baronii locali au fost realeşi. Iar când parlamentarii îşi majorează în plină criză financiară pensiile, poporul rămâne ţintuit în faţa televizorului, înjurând cu năduf din papucii de casă.

În această toamnă, mulţi pleacă urechea la popularul „nu votez, că n-am cu cine”. În România, corupţii au sechestrat notorietatea invadând micile ecrane, şi cel mai comod este să ne dăm votul în funcţie de faimă.

Dar pe buletinele uninominale vor mai exista şi alţii, despre care nu ştim multe. A te informa cere însă efort. Iar pentru a avea dreptul de a-i acuza pe politicienii care ne fură, va trebuie să ieşim cu toţii din papucii de casă.