Creșterea salariilor e bună, dar nu ține loc de reformă

Potrivit unei statistici globale, România se află pe locul al treilea în ce privește criza de personal calificat. (http://www.manpowergroup.com/) Mai exact 72% din antreprenorii chestionați au declarat că găsesc greu oamenii de care au nevoie. Nu e o chestiune de dezvoltare economică, ci mai curând una care ține de demografie și natura cererii, căci pe primul loc se află Japonia, urmată de Taiwan, iar pe ultimul loc, cu abia 10% insatisfacție, figurează China.

Dar dacă despre Japonia nu putem spune nimic, despre România știm cu siguranță că a cunocut în ultimul deceniu o emigrație masivă a populației tinere cuprinse între 20 și 40 de ani și că plecările temporare sub forma detașării ar putea fi luate și ele în calcul ca o posibilă explicație.

Investitorii mai sofisticați ar avea mari probleme să pună  pe picioare o întreprindere în România, căci nu ar găsi specialiștii de care ar avea nevoie. Acest lucru a fost sugerat sau afirmat direct de multe ori în diferite reuniuni cu subiecte economice, dar nu a reușit să devină o temă de dezbaterea publică. Și nici nu ar fi ușor căci vizează un întreg sistem de educație și formare profesională care nu poate fi reformat de pe o zi pe alta.

Președintele Iohannis a câștigat alegerile cu un program în care vorbea printre altele și despre învățământul dual, o idee foarte bună prin care mulți tineri ar putea deprinde de pe băncile școlii o meserie practică, dar de atunci nu s-a mai auzit absolut nimic. S-a evocat sporadic necesitatea reînființării școlilor profesionale, dar nimeni nu a asumat efortul unei veritabile reforme. La terminarea liceului, un tânăr, dacă nu învață pe cont propriu, nu știe să facă absolut nimic în afara unor îndeletniciri sumare cum ar fi să lucreze într-un supermarket. Nu mai există însă electricieni, tâmplari, zidari, instalatori, ca să nu mai vorbim de prelucrarea avansată a metalelor, iar înaltele calificări tehnice sunt și mai greu de găsit, înclusiv în domeniul calculatoarelor, deși se face mare caz de talentul românesc în domeniu.

În perioada regimului comunist se pusese un mare accent pe studiile politehnice în corelație cu industrializarea economiei, dar după 1989, facultățile de inginerie au decăzut. Profesorii mai vârstnici sau absolvenții din vechile generații pot depune o mărturie precisă despre degradarea dramatică a acestui domeniu. Abandonarea industriei a antrenat și atrofierea învățământului tehnic dublată de tendința mai generală de degradare a studiilor superioare. Micile meserii au părut la rândul lor inutile într-o lume care pretindea parcă dintr-o dată tuturor să fie intelectuali, avocați sau să devină economiști inițiindu-se în tainele visatei prosperități capitaliste.

Au acționat, poate, și motivații mai profunde. Niciodată clasele populare sau ”muncitoare”, cum se spunea, nu vor fi simțit o mai mare declasare decât în timpul regimul comunist. Era o mare rușine să nu intri la facultate, iar nereușita apăsa pe un tânăr ca un eșec existențial. Poate și de aceea, după Revoluție, familiile din toate straturile și-au împins copiii la diferite facultăți cu calificări fanteziste sau pur fictive, dar care promiteau ascensiunea socială și poate tocmai de aceea s-au înmulțit și ”particularele”, căci ele răspundeau unei nevoi sociale imperioase, deși nelămurite.

Rezulatul a fost, în orice caz , o abandonare a meseriilor care păreau legate prea mult de vechea condiție a ”clasei muncitoare”. Contextul economic și mari frustrări și resentimente sociale au contribuit deopotrivă pentru a aneantiza învățământul profesional din România.

Astăzi, așa cum ne arată statistica, 72% din antrepenori nu găsesc oameni care să știe să facă ceva precis. E un vid ale cărui efecte dramatice se vor manifesta și mai puternic în viitor. Și e de două ori descurajant să vezi că singura preocupare politică legată de școală este creșterea salariilor profesorilor.

Horațiu Pepine, DW-București