Criză de admiraţie în România

Toţi patru erau cei mai respectabili cetăţeni ai satului, pălăriile se ridicau în valuri când unul dintre ei trecea pe uliţă, iar gospodăriile lor erau de obicei printre cele mai mândre. Dar asta se întâmpla în vremurile trecute...

Demolăm totul, dar ce punem în loc?

Astăzi însă, românii trec printr-o criză mult mai serioasă decât cea economică. O criză de admiraţie. În România este greu de identificat o profesiune care să întrunească respectul şi admiraţia majorităţii.

Medicii români poate că nu au fost niciodată atât de prost văzuţi ca în aceşti ultimi ani. Mizerie, lipsă de profesionalism şi, mai grav, de umanitate, şpagă, sunt cuvintele care etichetează breasla halatelor albe în România.

Altădată asaltate de tineri, facultăţile de medicină româneşti abia dacă mai adună astăzi doi concurenţi pentru un loc.

Profesorii, pe de altă parte, sunt folosiţi doar ca muniţie electorală, educaţia şi cercetarea fiind domenii în care reducerile de fonduri se fac fără regrete. Şcolile sunt pline de suplinitori iar dascălii îmbătrâniţi la catedră nu câştigă mai mult decât un vânzător de credite debutant.

Cât despre poliţişti, tresele lor ferfeniţite încă din anii comunismului sunt astăzi şi mai mult reduse de valul acuzelor de corupţie.

Despre sistemul judiciar, preşedintele României, Traian Băsescu, afirma chiar ieri că „nu este sistemul cel mai apreciat de către români”. De altfel, România se află pe locul trei într-un clasament al numărului de plângeri depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, clasament care poate fi considerat un adevărat indicator al gradului de mulţumire al populaţiei faţă de actul justiţiei. România este depăşită în acest clasament doar de către Rusia şi Turcia.

Un Kosovo moral

Armata şi Biserica se numără de multă vreme printre instituţiile în care românii au cea mai mare încredere. Dar tot ieri, s-a aflat că dintr-un depozit militar au dispărut 50 de mitraliere automate. Un eveniment intens mediatizat de o presă formată din acei „moderatori care se îngrijesc de tâmpirea noastră zilnică”.

O constatare exprimată într-un recent editorial al lui H.R.Patapievici, în care acesta deplânge degradarea mediului jurnalistic.

Este vizibil că în România nimeni nu mai admiră pe nimeni, iar pălăriile nu se mai ridică din respect ci din frică.

Despre un sistem de valori nu se mai poate vorbi, pentru că doar sistemul rămâne stabil, în timp ce valorile sunt angrenate într-o permanentă luptă pentru supravieţuire. Nu mai există sus şi jos în ţară, nu mai există cer, ci doar noroi.

Criza de admiraţie a acestui popor se poate transforma cu încetul, într-un uriaş complex de inferioritate care va solidifica instantaneu orice evoluţie.

Unii se felicitau pentru că România nu a devenit la începutul anilor ‘90 un Kosovo al Europei. Însă ţara s-a transformat treptat într-un Kosovo moral.

Mai există o singură categorie de oameni pe care românii îi salută cu „sărut-mâna”. Sunt oamenii bisericii. Dar autoritatea pe care ei o reprezintă pe Pământ este atât de mare, încât se poate spune că doar Dumnezeu mai este admirat în România.