Criza catalano-spaniolă și reflectarea ei populară

Privită, în cancelariile europene, drept o criză exclusiv internă a Spaniei, țară care este insistent îndemnată să își rezolve singură „problemele”, criza catalano-spaniolă are, totuși, toate șansele să se transforme într-un punct de cotitură pentru întregul continent european, anunțând că, după aproape 400 de ani, statul Westphalian începe să își atingă limitele – conceptuale și structurale – și că trebuie găsită o soluție pentru o nouă înțelegere a unor termeni considerați, până nu demult, inalienabili și aproape sinonimi: stat, națiune, popor, regiune.

Disensiunile dintre Catalunya – regiune cu o autonomie consacrată încă dinainte de epoca franchistă și restrânsă apoi, din rațiuni „de stat”, mereu după aceea – și autoritățile spaniole de la Madrid nu sunt de dată recentă; totuși, spre deosebire de Tara Bascilor, parlamentul și autoritățile catalane au încercat, mereu, să ajungă la o soluție care să nu se bazeze pe acte teroriste și agresivitate. Catalunya este una dintre cele mai bogate regiuni ale Spaniei, cu o istorie veche și deloc complicată, în ciuda faptului că a reprezentat o zonă de interes atât pentru romani, cât și pentru goți, vizigoți, franci și arabi, până în miezul Evului Mediu.

Perspectiva istorică

Orice fenomen social, economic, cultural sau politic nu poate fi abordat în absența unei evaluări, chiar reduse ca dimensiuni, a contextului care l-a produs. În acest caz, contextul istoric are importanța lui.

Nu doresc să propun aici un discurs istoric, dar trebuie evidențiat faptul că această provincie, condusă de conții din Casa de Barcelona, a obținut independența de facto de sub dominația regilor Carolingieni și confirmarea statutului de „națiune” încă din anul 987, iar două secole mai târziu avea deja – spre deosebire de alte mici „regate” din regiune – un sistem politic și instituțional perfect organizat și tratate de pace cu Casa Regală Aragoneză.

Un prim Război Civil (între suporterii regaliști și constituționaliștii catalani) a avut loc între 1462-1472 când, cu largul concurs al armatelor regilor Franței, Catalunya a fost învinsă și a revenit coroanei franceze. Tot în aceeași perioadă, căsătoria dintre Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela de Castilia (1469) a reprezentat momentul de început al regatului Spaniei, așa cum o cunoaștem astăzi. În următoarele secole, noul regat și-a impus, cu forța armelor, dorința de centralizare a cât mai multor teritorii, inclusiv a Catalunyei. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Catalunya a trecut prin perioade îndelungate de independență, întrerupte de perioade de dictatură. Anul 1914 a marcat crearea unei comunități politice și economice a celor patru provincii catalane, comunitate numită Mancomunitat. La începutul anilor 1930 a fost proclamată Republica Catalană, care a primit statut de autonomie în timpul Celei de a Doua Republici Spaniole în 1931 – moment în care i s-a consfințit dreptul de a avea un guvern, un parlament și un sistem juridic local independent (cu tribunale și Curte de Apel).

Odată cu venirea la putere a Generalului Franco, în 1939, pe tot teritoriul spaniol au fost impuse restricții politice, culturale și chiar lingvistice. Limba catalană a fost interzisă – la fel și activitățile politice naționaliste, publicarea oricăror lucrări cu acest subiect și chiar discuțiile libere, publice, cu privire la drepturile poporului catalan.

Chiar dacă, astăzi, Spania este un stat democratic, și chiar dacă – oficial – aceste restricții nu mai sunt valabile, noul Statut de Autonomie semnat în 1971 nu a reușit să rezolve pe deplin dorințele istorice ale poporului catalan. El nu este produsul vreunei migrații masive, sau al unei localizări regionale pe criterii economice – așa cum s-a întâmplat în alte regiuni ale Europei. Frământările din ultimele decenii, care au culminat cu criza de acum, arată că „națiunea” catalană face clar diferența între ea și „statul” („autoritatea”) cu centrul la Madrid.

Statul Westphalian și provocările secolului XXI

Cu aproape patru secole în urmă, în 1648, marile puteri europene (catolice și protestante) ale vremii din fostul Imperiu Roman au încheiat așa-numitul Război de Treizeci de ani printr-o serie de tratate semnate la Osnabrück, respectiv Münster, în Westphalia.

Efectele acestor tratate se regăsesc și astăzi în modul în care sunt privite granițele statale, în divizarea pe criterii religioase a zonelor catolice și protestante, în perspectiva centralizatoare care se manifestă și azi, nu numai în fiecare stat în parte, ci și în Uniunea Europeană însăși. Principiile statuate atunci – integritatea statală, respectarea granițelor statelor suverane și, mai ales, neamestecul în treburile interne – sunt formal acceptate și astăzi și explică, într-o oarecare măsură, chiar și atitudinea Uniunii Europene față de această criză. Totuși, să nu uităm că aceste „treburi interne” sunt „interne” și pentru UE și decizia conducătorilor acesteia, ca for coordonator multistatal, este acum așteptată și necesară.

Ne aflăm, însă, în fața unei potențiale fracturări a unui echilibru de putere și așa fragil, în interiorul UE dar și în context general european. Spania, fosta mare putere colonială, nu se mai poate lăuda astăzi cu rolul determinant avut până la instaurarea dictaturii franchiste. Echilibrul său economic este și el fragil, fiind bazat prea mult, în ultimele decenii, pe servicii și turism, domenii în care curba evolutivă poate înregistra creșteri spectaculoase, dar și scăderi semnificative. Excesul duce la reacții excesive în lanț – a se vedea reacția locuitorilor Barcelonei, a căror viață liniștită s-a transformat radical ca urmare a presiunii tot mai acute a sutelor de mii de turiști sosiți din toată lumea.

Dar Spania nu este singura care, la ceas de criză, pune din nou pe tapet integritatea teritorială (apărată cu riscul unui nou război civil) și neamestecul în treburile interne.

Principiile enumerate mai sus, fundamentale în esență, au suferit un abuz constant în anii comunismului, în țările din centrul și sud-estul Europei. Românii își amintesc că, în anii de tristă amintire, orice critică venită din partea democrațiilor occidentale se lovea, implacabil, de același refren al „neamestecului în treburile interne”. Principiul este reluat uneori și acum, mai voalat, atunci când cancelariile occidentale atrag atenția asupra încercărilor de subordonare a justiției în țara noastră.

Reacția unei mari părți a românilor, astăzi, poate părea surprinzătoare. Dacă în anii comunismului, epuizați de condițiile inumane de viață și tensiunea politică, chiar și-ar fi dorit o reacție mai dură din partea Occidentului, astăzi o majoritate similară se aliniază cuminte în spatele politicienilor și a deciziilor acestora, oricât de mult ar afecta ele imaginea României în Europa și în lume.

Și totuși, nu ne sfiim să comentăm cu patos tot ceea ce se întâmplă prin alte locuri. Dacă, odinioară, se spunea că „românul s-a născut poet”, astăzi el a devenit un comentator politic priceput; știe întotdeauna ce este mai bine pentru ceilalți, declamă adevăruri absolute, folosind adesea cuvinte brutale, denigratoare, mai ales pe rețelele sociale, adesea în spatele unui aparent anonimat.

Privim problemele altora prin prisma obsesiilor teritoriale personale; știm precis că primul ministru spaniol „o să le arate el lor” ca să le „treacă cheful de independență”. Suntem ași la istorie și știm precis că „nu s-au întrunit condițiile legale pentru referendum”. Numărăm cu exactitate voturile din Parlamentul catalan, chiar dacă aici, la noi, am cam uitat să votăm – sau pur și simplu nu ne pasă „cine iese”. Orice părere contrară a vreunui concetățean este aspru pusă la punct, căci nu știm să ascultăm et altera pars. Am fost uimiți – dar am acceptat ușor – când fosta Iugoslavie a devenit o amintire, dând naștere unor state noi pe harta Europei, dar acum îi acuzăm pe catalani (și ceva mai înainte, pe scoțieni) că vor să distrugă Europa noastră.

Europa de azi dovedește cel mai clar că este un organism viu, în care oamenii chiar contează; poate ar fi bine să ne amintim și noi. Acesta este rolul demosului în cetate: să aducă aminte conducătorilor temporari că glasul său contează. Diplomația ar trebui să își spună cuvîntul din ambele părți ale conflictului, pornind tocmai de la acest factor pe care, mult prea adesea, politicienii îl ignoră cu desăvârșire: oamenii pe care îi reprezintă. Este simplu – dar și mult prea simplist – să continuăm să gândim în procente; fiecare cetățean este important în Europa noastră – și glasul fiecăruia trebuie ascultat.

Încă nu știm cum se va rezolva criza catalană; pentru moment, ambele părți aflate în conflict își mențin pozițiile de forță. Pe de o parte stă orgoliul unei foste mari puteri coloniale – și, ca să parafrazez o vorbă binecunoscută, vechile obiceiuri suprematiste dispar foarte greu. De celalaltă parte, amintirea unui ideal (poate minor pentru ceilalți) mai puternic decât orice metaforă. Masa tratativelor încă există – dar este oare prea târziu pentru ele? Iar implicarea onestă, echilibrată a conducătorilor Uniunii Europene este absolut necesară.

La anul, în Barcelona?

Carmen Ardelean (București) este conferențiar universitar şi autor de cărți în domeniul studiilor culturale şi de traductologie. Deține şi un Master în studii politice şi diplomație.

Nota redacției: În rubrica ”Vocile celorlalți” publicăm articole din presa românească sau texte primite la redacție de la cititorii DW. Așteptăm opiniile dvs. pe adresa romanian@dw.com.