Cronologia intoleranţei

La 14 februarie 1989, ayatollahul Khomeini îl condamnă la moarte pe Salman Rushdie pentru romanul „Versetele satanice”. De douăzeci de ani iataganul atîrnă deasupra capului celui care prin „incriminata” sa scriere şi-a propus să releve caracterul „narativ” al Koranului, extrapolînd aluziv secvenţe ale acestuia în actualitate, exploatînd, fie şi mai puţin reverenţios, filonul epic al unei scripturi care nu se vrea altceva decît deţinătoarea adevărului absolut.

Unii vor şi azi să întrevadă în această Fatwa doar expresia forţei pe care o deţine literatura.Alţii, dimpotrivă, numai înverşunarea oarbă cu care fundamentalismul islamic ia libertatea de creaţie drept blasfemie.

An de an, mullahii reînnoiesc Fatwa împotriva lui Rushdie.

O fac mai puţin vehement decît în urmă cu 20 de ani, autorul este din fericire în viaţă, nu însă şi în deplină siguranţă, nemafiind niciunde acasă.

Doi editori (unul turc, unul nipon) au plătit cu viaţa curajul de a-i fi tradus imediat cartea, au fost incendiate librării, s-a dat foc romanului, au sărit în aer bombe. Mase de analfabeţi au fost instigate la violenţă, au fost scoase în stradă, pentru a protesta împotriva unui roman pe care nu l-au citit şi nici nu aveau să-l citească vreodată. Demonstraţiile s-au soldat cu morţi şi răniţi.

Reacţia faţă de romanul lui Salman Rushdie avea să marcheze începutul unei cronologii a intoleranţei, a ofensivei susţinute de intimidare a lumii libere şi a societăţii deschise de către fundamentalismul islamic.

În martie 2001 talibanii aruncau în aer statuile lui Buddha de la Bamian, în septembrie se prăbuşeau sub privirile unei lumi întregi cele două turnuri gemene la New York, atentatele teroriste însîngerează apoi şi Europa, regizorul olandez Theo van Gogh este este înjunghiat în 2004 în plină stradă la Amsterdam de un fundamentalist islamic pentru vina de a fi realizat împreună cu Ayaan Hirsi Ali, cunoscută şi pentru atitudinea sa critică faţă de islam, filmul intitulat „Supunerea” .

Somaleza emigrată în Olanda, unde a făcut carieră politică militînd pentru drepturile omului, va deveni ea însăşi ţinta unor ameninţări continue proferate tot de islamiştii fanatizaţi. Olanda nu-i poate asigura o protecţie deplină, Ayaan Hirsi Ali emigrează în Statele Unite. În 2005 publicarea în „Jyllands Posten” a unor imagini ale lui Mohamed declanşează ceea ce avea să intre în analele intoleranţei şi în istoria mass-media drept războiul caricaturilor. Un an mai tîrziu, opera Idomeneo de Mozart, o răfuială cu fanatismul religios de orice sorginte, este scoasă din repertoriul Operei din Berlin de teama unor ipotetice proteste ale credincioşilor musulmani, pentru ca ulterior să fie reintrodusă în repertoriu şi jucată totuşi, demonstrativ, şi în prezenţa unor persoane oficiale.

Întîmplarea trădează insinuarea subversivă a autocenzurii în spaţiile libertăţii de creaţie şi expresie ale lumii libere şi ale societăţii deschise.

Încep să se facă auzite vocile care avertizează asupra toleranţei excesive faţă de intoleranţa absolută a fundamentalismelor şi fanatismelor de orice fel dar, în primul rînd, a celuia islamic.

La douăzeci de ani după ce din pricina unui roman

Salman Rushdie îşi vede viaţa primejduită zi de zi, occidentul are revelaţia amară a eşecului proiectului multiculturalist, soldat cu naşterea unor societăţi paralele, închise, cu care dialogul cu greu mai poate fi instituit.

Nu în ultimă instanţă, şi „Versetele Satanice” ale lui Salman Rushdie obligă Europa să-şi redefinească propriile valori, să-şi recîştige încrederea în sine, în forţa ca şi în asumarea răspicată şi responsabilă a libertăţilor de care dispune,inclusiv a celeia de creaţie, „de facto” şi „de iure”.