CSM se opune publicării dosarelor de cadre

Consiliul Superior al Magistraturii a cerut arhiva cu datele personale ale procurorilor în virtutea atribuţiilor sale legate de morală şi deontologie. Aşadar aceste aşa numite “mape profesionale” şi-ar găsi locul mai curînd la CSM decît la Parchet. Este secundar acum dacă legea îngăduie sau nu acest lucru, de vreme ce legea poate fi oricînd schimbată. Este important, în schimb, să observăm că CSM reclamă arhiva, deoarece doreşte să modifice regimul de acces la aceste informaţii.

CSM nu a precizat dacă doreşte o deplină transparentizare, sau dacă urmăreşte, dimpotrivă, să impună un regim selectiv de publicare. În şedinţa de joi, CSM a adoptat prin vot o hotărîre înşelătoare, afirmînd pe de o parte că dosarele conţin informaţii de interes public, iar pe de altă parte că ele nu pot fi publicate decît cu acordul CSM. La anunţarea rezultatelor, preşedintele Asociaţiei Magistraţilor din România, Viorica Costiniu, a anunţat cu promtitudine că va reclama situaţia la forurile europene.

Am mai putea adăuga că CSM nu s-a distins de fapt niciodată prin intransigenţă etică, ba, dimpotrivă, a căutat în mai multe rînduri să acopere erorile din trecut ale unor magistraţi şi de aceea ne-am putea aştepta la ermetizarea arhivei. Solidaritatea de corp care se manifestă în CSM tinde să inspire măsuri restrictive şi blocarea accesului la documente.

În orice caz, o dezbatere este mereu binevenită.

Se poate vedea, mai întîi, că unii numesc aceste documente “mape profesionale”, aşa cum scrie în lege, alţii, în schimb, le numesc “dosare de cadre”. Distincţia este morală şi ideologică.

Cei care le numesc “mape”, caută să adopte o poziţie neutră, una care nu spune nimic despre valoarea documentelor, alţii dimpotrivă, numindu-le “dosare de cadre” sugerează că ele sînt, în realitate, documente corupte, ieşite din birocraţia unui stat represiv.

Modul acesta de a privi lucrurile conţine o doză de adevăr şi anume că aceste înscrisuri erau, înainte de 1990, alcătuite de Serviciul de cadre, care se afla mereu în legătură strînsă cu Securitatea. A numi aceste documente “mape profesionale”, deşi este exact în jargon administrativ, înseamnă să pui trecutul comunist între paranteze.

Dar, pe de altă parte, nu înseamnă că faptele consemnate acolo ar fi prin definiţie false. De cele mai multe ori aceste documente, la fel ca şi dosarele de Securitate, exprimă în sens strict faptic adevărul; le poţi contesta semnificaţia, poţi eventual arăta că se omite contextul moral şi sufletesc sau chiar un context situaţional mai larg, dar faptele nu sînt fictive. Cine a turnat la Securitate, de pildă a turnat, faptul, în litera lui, rămîne incontestabil.

Aşadar, cu aceste “dosare de cadre”ale procurorilor, ne aflăm în faţa unei dileme asemănătoare cu aceea a dosarelor de Securitate. Trebuie ele să fie publicate sau nu?. Au ele o relevanţă în politica din prezent sau nu?. Ca întotdeauna răspunsul nu este uşor. E nevoie în prealabil să fie îndeplinite două condiţii. Prima: o dorinţă sinceră de a afla adevărul şi a doua: discernămîntul.