1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Dacă nu Iohannis, cine? Şi dacă nu acum, când?

Petre M. Iancu27 mai 2015

Calitatea unui lider rezidă în capacitatea sa de a se adecva comandamentelor timpului. De a-şi ajuta naţiunea să-şi câştige pariurile cu istoria, unindu-se.

https://p.dw.com/p/1FX5V
Klaus Iohannis
Klaus IohannisImagine: picture-alliance/dpa/Robert Ghement

Pe unii îi orbeşte soarele. Pe alţii, în momente de impas, îi pocneşte o apatie maladivă. Pe Stalin bunăoară, cel atacat de Hitler în ciuda pactului Ribbentrop-Molotov. După 22 iunie 1941, dictatorul sovietic a căzut şi a rămas, zile în şir, în prostraţie.

Nu toţi liderii se pot repezi într-un zgârie-nori aflat în flăcări, stând să implodeze, să îngroape sub el mii de concetăţeni atacaţi de terorişti, spre a-şi galvaniza populaţia, a o ajuta să-şi învingă frica şi să pună umărul să lichideze, împreună, un pericol mortal. A făcut-o Rudolf Giuliani, primarul de excepţie care şi-a sfidat cancerul, spaima şi moartea, spre a-i încuraja pe new-yorkezii săi, imortalizat fiind de Oriana Fallaci, în „Furia şi mândria”.

Tot atât de adevărat e că nu toate naţiunile se pot uni brusc si irevocabil în faţa unei ameninţări externe, precum anglo-saxonii. De pildă britanicii sub Churchill în 1939. De pildă americanii sub Roosevelt, după Pearl Harbour şi sub republicanul George Bush, după nine/eleven, când şi preşedinţi democraţi precum Bill Clinton au lansat apeluri fără echivoc la solidaritate cu succesorul lor de dreapta. Dar nu există naţiuni care să iasă bine din marile încercări ale istoriei, dacă, la ceasul adevărului, nu se arată apte să-şi depăşească sciziunile şi disensiunile.

Europenii şi românii se află în faţa unor mari încercări. Sub impactul unor ameninţări externe şi al opţiunilor extremiste ale unei părţi a electoratelor ispitite, precum grecii, să cotizeze la alegerea unor executive radical-populiste, Bătrânul Continent stă iar să se scindeze. Democraţiile icnesc. Iar în România e vădit că justiţia şi lupta anticorupţie, ultimele redute nedemolate complet ale procesului democratizării debutat în siajul aderării la NATO şi UE sunt în mare primejdie, dacă nu chiar pe dric, date fiind modificările legislative operate parţial pe şest, de parlamentari corupţi ori inepţi.

Or, în timp ce ţara arde, baba se piaptănă. Mulţi se ocupă intens cu lansatul de cărţi. Se dau în vileag detalii picante. Se dezvăluie amănunte incendiare şi compromiţătoare despre oameni de stat, încondeiaţi locvace de foste febleţi, aparent frustrate după ce ar fi fost date deoparte de intrigile unor cuconiţe rivale, mai prezentabile. În iureşul acestor dezvăluiri, contrastând puternic cu semiparalizia la nivel înalt şi cu nemişcarea politică, oare cui să-i mai pese de solidaritatea românilor? De psihicul colectiv? De memoria siluită a naţiunii, a cărei scindare, prin intermediul deceniilor de propagandă legionară, comunistă şi postcomunistă oglindeşte divizarea oamenilor în adepţi ai democraţiei şi în partizani ai unor varii variante de ideologii totalitare?

Că în ciuda tuturor progreselor economice nu merg bine lucrurile în ţară ar trebui să fie evident. De vină, desigur, sunt, înainte de orice şi de oricine, premierul, guvernul său şi majoritatea parlamentară. Că Victor Ponta s-a putut menţine la cârma ţării în ciuda votului de blam încasat la prezidenţiale e un simptom inconfundabil. El dă măsura unei anomalii politice definitorii pentru o democraţie suferindă.

Ar fi misiunea preşedintelui s-o diagnosticheze, s-o deplângă şi să ajute la înlăturarea ei prin orientarea neamului. Dar cum? Căci rădăcinile acestei anomalii, ce rezistă impulsului noului preşedinte de a obţine normalitatea fie conjurând-o, fie prin noncombat, ori prin mimetică repetare a tăcerilor altor preşedinţi europeni sunt, istoric, adânci. Şi ţin tocmai de scindata memorie a naţiei.

Realităţi şi irealităţi paralele continuă să marcheze viaţa ei. Divizat, poporul continuă să-şi abordeze propriul trecut în moduri radical diferite. Duhuri adesea antagonice domnesc asupra concepţiilor românilor cu privire la orice eveniment ori capitol major al istoriei naţionale, de la origini până în prezent. Şui, disjuncte, dislocate şi contradictorii sunt părerile celor mai mulţi în legătură cu te miri ce. Dezbinarea îi vizează pe daci şi pe romani, pe migratori, pe Ţepeş ori Mihai Viteazu, pe legionari şi Antonescu. Discordante sunt opiniile despre Eminescu, Holocaustul românesc, despre comunism, stalinism şi varianta lui ceauşistă, despre postcomunism ca şi despre băsism.

Din unghiul unui observator occidental greşelile lui Traian Băsescu s-au comis şi s-au multiplicat regretabil abia pe final de mandat şi după expirarea lui, fiind, ca atare, lipsite de consecinţe politice de anvergură. În schimb, doar în România continuă să i se conteste meritele majore, între care eliberarea justiţiei de sub control politic, demers care a condiţionat demararea în forţă a luptei anticorupţie. Antibăsismul doctrinar continuă să fie virulent în România şi să-i împiedice pe cei ce şi-au pierdut minţile în meandrele acestei ideologii a restauraţionismului, resentimentului şi stupidităţii, să şi le recupereze.

Ar putea afirma unii că nu e treaba preşedintelui că mulţi români rămân cantonaţi în schizofrenia politică indusă de sus şi de televiziuni, în trecut, de pildă în era mult hulitei condamnări oficiale a comunismului, a transferului arhivelor securităţii sub control civil şi a înfiinţării ANI şi DNA. Eu cred că este. El reprezintă singura instanţă în stare azi să-şi facă auzit glasul eficient întru refacerea spirituală a naţiunii, întru agregarea şi mobilizarea ei. Calitatea unui lider rezidă în adecvarea sa la comandamentele timpului. A popoarelor, în capacitatea lor de a se uni la ceas de cumpănă. Datoria unui şef de stat e să le ajute să-şi câştige pariurile cu istoria. De pildă, unindu-se.

E adevărat că România nu bate pasul pe loc, aşa cum sugerează unii comentatori excedaţi de precauţia uneori excesivă, pentru mulţi inexplicabilă, a preşedintelui. Care pare a considera util să se delimiteze mai net de predecesorul său decât de adversarul său politic real. Alte puteri mai funcţionează, deşi nu tocmai ireproşabil. Condamnarea la un an cu suspendare, o sentinţă ce-i drept insuficientă în raport cu gravitatea furtului electoral săvârşit de un Dragnea, demonstrează că justiţia independentă încă n-a decedat. Dar globalizarea e rapidă. Provocările ei se succed în ritm alert. Europei îi trebuie grabnic o Românie - stat de drept. Iar România are urgentă nevoie de reforme consistente, nu de contrarevoluţii parlamentare.

Din păcate, mentalităţile se modifică exasperant de lent, când nu sunt chiar bătute în cuie de o memorie scindată, ori sclerozată. Ar fi misiunea preşedintelui s-o repare, accelerând, concomitent, schimbările necesare.

Dacă nu el, cine? Şi dacă nu acum, când?