1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Deşteptăciunea de la început şi de pe urmă

Petre M. Iancu11 noiembrie 2015

Cui avem a-i mulţumi pentru accesul la funcţia de premier al unui expert deştept şi eficient ca Dacian Cioloş, care s-a dovedit un administrator util şi iscusit la cârma României, ca şi în CE? Deştepăciunii. Dar a cui?

https://p.dw.com/p/1H3vu
Dacian Cioloş
Imagine: Getty Images/AFP/D. Mihailescu

E un pic straniu, căci Dacian Cioloş a ajuns la conducerea unui guvern în care, pe lângă penali, n-au abundat în ultimii trei ani decât diletanţii. Datorăm acest succes inteligenţei preşedintelui Iohannis? Sau mai degrabă celei a poporului român, care a pus în fine zăgaz răbdării sale proverbiale, ieşind în stradă spre a trimite la plimbare un executiv de-o ticăloşie memorabilă pentru un cabinet european?

Dar nu e vorba oare de acelaşi preşedinte care a tolerat „cel mai cinstit guvern” român timp de un an întreg? Şi de poporul, care a ales şi îndurat un car de ani la cârmă şi în presă o armată de penali şi vorbitori după ureche?

Deşteptăciunea, fie ea individuală sau colectivă, are, iată, limitele ei. Dar şi ceasurile ei astrale. De pildă ora trecerii la conducerea Germaniei Federale a lui Helmut Schmidt, intelectualul ager şi omul de acţiune rămas, în opinia multora, o instanţă morală până la decesul său recent, la 96 de ani. Despre succesorul lui Willy Brandt am auzit compatrioţi afirmând, entuziast, dar amendabil, că ar fi fost "cel mai deştept politician". Fapt e că a izbutit să-şi salveze patria şi, ulterior, şi vestul Europei.

În două rânduri a demonstrat că nu e doar un model de pragmatism, ci şi apt de o reală claritate morală, cuplată, lucid, cu neclintita hotărâre de a nu ceda în faţa terorismului de stânga care destabilizase rău Germania apuseană în anii 70 ai veacului trecut. Cu preţul vieţii unui prieten răpit a ordonat riscanta luare cu asalt a unui avion deturnat de terorişti palestinieni spre a extorca eliberarea tovarăşilor lor din închisori germane. Câţiva ani mai târziu avea să ţină piept şantajului sovietic şi celui intern, pacifist, impunând, în ciuda protestelor în masă organizate de influenta stângă, decizia preşedintelui Reagan, de reînarmare a NATO şi a Europei cu rachete cu rază medie de acţiune.

Dar nici înţelepciunea lui, ascuţită, fără îndoială, de rigorile vieţii de nepot al unui evreu, în Germania şi în oştirea nazistă, în care a luptat pe frontul rusesc, ca locotenent major, nu a durat etern. „Vârsta şi experienţa, oricât de vaste, nu-i scutesc întotdeauna pe oamenii politici şi de stat de debitarea celor mai înfiorătoare enormităţi. Fostul cancelar...Schmidt a deraiat grav, încercând să minimalizeze masacrul comis de comuniştii chinezi în Piaţa Tien-An Men în iunie 1989”, scriam pe vremea puciului USL-ist din 2012.

Petre M. Iancu
Petre M. IancuImagine: DW/M.Müller

Sensibilizat de riscul desfiinţării democraţiei româneşti, deplângeam lejeritatea iresponsabilă cu care Schmidt se arătase gata să admită unor regimuri totalitare, precum cel chinez, privilegiul de a arunca la coş, în numele unor cutume autohtone, respectul pentru drepturile omului şi ideea universalităţii lor. Nici în faţa Solidarităţii poloneze Schmidt nu s-a comportat ireproşabil.

Net mai dezirabilă mi se pare traiectoria inversă. Cea de la viaţa în greşeală şi culpă, chiar gravă, la asumare şi îndreptare. E drumul parcurs, între alţi "evrei deştepţi“, horribile dictu, căci expresia denotă o răspândită prejudecată antisemită, din categoria stereotipurilor pozitive, de marele Andre Glucksmann.

Dovadă că deşteptăciunea are pentru europeni nu doar ceasuri astrale, ci şi clipe de o destructivitate maximă, filosoful francez şi-a săvârşit trecerea prin lumea noastră în aceiaşi zi cu Helmut Schmidt. Dar, altfel decât a politicianului şi moralistului german, cariera "noului filosof" francez, ce debutase cu o jenantă revoltă de june comunist şi maoist, s-a încheiat în postura vrednică de luptător pentru libertate. Născut în plin nazism, Glucksmann a virat spre extrema stângă, dar a sfârşit ca gânditor onest, detestând dubla măsură, neadevărul, impostura. S-a arătat capabil să-şi regrete şi să-şi corecteze erorile şi să-şi înveţe, ca scriitor, contemporanii, ce teribil cataclism e nu doar totalitarismul nazist, ci şi cel comunist, ori islamist.

Tragică devine deşteptăciunea când o mutilează frivolitatea, trufia sau lenea de a gândi până la capăt. Putem fi oare de acord că trebuie neapărat să fim deştepţi ca să ne salvăm, cum susţin unii, în siajul Jurnalului Fericirii? Potrivit lui, „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi“… Această zicere face carieră în reţele de socializare, vehiculată fiind de unii care nu par să fi avut răbdarea s-o analizeze în profunzime. Care poate n-au citit nici cartea sclipitoare din care au extras-o nici altele, ce i-au urmat. Din paginile ei transpar nu doar excepţionala inteligenţă, cultură şi spiritualitate a autorului, ci, vai, şi oarece idiosincrazii nereflectate la adresa religiei sale iniţiale, precum şi note encomiastice, greu digerabile, faţă de un lider neavenit, în fapt terorist, totalitar.

Problema soteriologică a condiţionării de deşteptăciune a salvării rezidă în frustrarea irepresibilă care, dacă nu ne-am pierdut omenia, ar trebui să ne acapareze la gândul damnării irevocabile a celor, totuşi mulţi, cu ghina de a fi naivi, needucaţi, sau tâmpi. Or, a-i blestema pe cei căror nu le străluceşte inteligenţa nu-mi pare o acţiune compatibilă cu dreptatea necesară unui D-zeu omniscient şi bun. Dar de ce uneori ne mai şi lasă El să eronăm în ciuda bunătăţii Lui? Poate fiindcă, după cum releva Hans Jonas, e un Creator ce, după Auschwitrz, e greu a fi gândit altfel decât limitându-şi, din dragoste pentru creaţie, omnipotenţa?

Ceea ce nu înseamnă că ni s-ar cere să ne lăsăm prostiţi. Românii nu mai vor în ruptul capului s-admită să fie prostiţi. Un sondaj, sper, reprezentativ, confirma zilele trecute că aproape 90 la sută dintre români nu mai acceptă să se lase conduşi de politicieni corupţi. Se confirmă că a avut loc realmente o revoluţie. Care promite să se lase cu primenirea clasei politice. Dar va cuprinde schimbarea oare şi Biserica?

Extrem de deştepţi, unii critici ai criticilor patriarhului acreditează tăios şi persuasiv ideea că Preafericitul ar fi, ca şi instituţia lui, de-asupra oricăror bodogăneli, obiecţii, bombăneli. Că, bunăoară, a dori "spitale în loc de catedrale" e iraţional, căci unele şi altele ar proveni din fonduri diferite. Nu mai durează mult şi se vor converti mulţi la ideea că românii nu alcătuiesc un singur popor, cu un PIB unic şi cu un singur buget.

Aceiaşi relevă cu astuţie, în genere, şi faptul că patriarhul şi-ar fi cerut iertare. M-am grăbit să citesc. Am remarcat inteligenţa formulei, potrivit căreia „ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite”. Altfel spus, greşeala capului Bisericii ar fi constat în faptul că Preafericitul nu s-ar fi exprimat pe înţelesul celor mulţi. Iar mulţimea, insuficient de sagace să-l înţeleagă din capul locului, s-ar fi lăsat aiurită de răstălmăcirea prea complexelor sale declaraţii.

La atâta abilitate retorică şi intelectuală mă declar bătut. Nu ştiu ce deznodământ va avea revoluţia Colectiv. Dacă va capota sau nu. Ştiu că nu-i bine "să spunem hop până ce n-am sărit". Încă n-avem un parlament netoxic şi redus la o cameră cu 300 de deputaţi, nici avocat care să apere poporul, nu căpuşele lui.

Dar dacă "protestatarii neam de slugă sunt", după cum i-a desemnat un deputat "isteţ", oare cum de le-a dat tragedia incendiului din club mintea de-acum şi de pe urmă să ceară curajos şi, poate, să impună "depontaminarea" României?