De ce amoc la Winnenden?

De ce? De ce această faptă înfiorătoare? Care sunt cauzele şi consecinţele ei? De ce au trebuit să moară iarăşi copii nevinovaţi, copii împuşcaţi de un coleg de şcoală?

„Warum - De ce” e întrebarea înscrisă pe o hârtie afişată în faţa şcolii Albertville din Winnenden. „De ce” e întrebarea pe care şi-o pun oamenii nu doar în landul Baden-Wuerttemberg şi în Germania, ci pretutindeni pe glob. Fiindcă baia de sânge din sud-vestul Germaniei nu e prima de felul ei. Proaspete sunt încă memorie tragediile similare petrecute la Erfurt, acum câţiva ani, în SUA, în Finlanda, şi aiurea.

La nivel naţional, Germania a hotărât coborârea în bernă a drapelelor. Pe plan local, domneşte consternarea. Joi în localitatea devastată se aprindeau lumânări. Părinţii şi copiii încearcă să-şi combată perplexitatea şi disperarea. Echipele de televiziune care s-au năpustit asupra scenei amocului nu le dau răgazul să se reculeagă. De învăţat nici gând să fie posibil. În primăria din apropiere o oştire de psihologi trimişi de autorităţile regionale şi de Crucea Roşie fac eforturi mari să le dea o mână de ajutor elevilor şocaţi.

„Ne sprijinim unii pe alţii şi sper să reuşim să ajungem cu bine şi la capătul acestei zile, a declarat Anette Kohl, de la Crucea Roşie Germană. Psihologii vor avea de absolvit un tur de forţă, cu 150 de elevi de care vor trebui să se ocupe în cursul zilei de joi. Unii copii au rămas acasă, prea traumatizaţi pentru a mai ieşi din camerele lor.

Aproape la fel de îngroziţi sunt şi copii din celelalte şcoli ale Germaniei Federale. Iar ziariştii, politicienii şi specialiştii au şi început să discute de zor ce anume îi determină pe unii tineri să recurgă la asemenea fapte şi ce se poate întreprinde spre a se evita pe viitor repetarea unor astfel de masacre. Mulţi speră să se dumirească după evaluarea conţinutului computerului şi percheziţia efectuată de poliţie în locuinţa adolescentului Tim K.

Întrucât baia de sânge de la Winnenden nu e decât una dintr-o lungă serie, experţii repetă în genere ceea ce s-a spus şi cu alte ocazii.

De pildă, că e nevoie de o nouă înăsprire a legii armelor. Că tatăl făptaşului pare să se fi făcut vinovat de neglijenţă în modul în care-şi păstra la domiciliu puştile şi muniţia. De pildă că făptaşii sunt tineri frustraţi, închistaţi, răniţi sufleteşte, marginalizaţi, care şi-au refulat multă vreme complexele. Şi că, înainte de a se autoizola, petrecându-şi mai tot timpul cu jocuri de computer ultra-violente în care-şi defulează dorinţa reprimată de a fi atotputernici, s-au confruntat cu jigniri nenumărate, şi mai cu seamă cu dispreţul celor din jur, al părinţilor şi al colegilor.

Toate acestea se ştiu şi se reiterează frecvent. Pe de altă parte, repetarea revendicării privind o nouă înăsprire a legii armelor riscă să abată atenţia de la cauzele reale ale unor astfel de tragedii. Fiindcă, altfel decât în SUA ori Finlanda, în Germania regimul armelor şi muniţiilor este unul dintre cele mai restrictive din lume. Realitatea e că o siguranţă de 100 la sută nu e nicăieri posibilă. Securitatea absolută rămâne o utopie. Ceea nu înseamnă că nu se pot adopta demersuri eficiente de evitare a unor astfel de tragedii. Bunăoară prin introducerea detectoarelor metalice şi blocarea accesului în şcoli a indivizilor înarmaţi.

Şi mai ales, prin înmulţirea numărului unor psihologi cu adevărat capabili, expediaţi în şcoli. Întrebarea care ar trebui pusă este prin urmare nu de ce, nu cea referitoare la motive. Ci dacă societatea e dispusă realmente să plătească preţul unor programe capabile să reducă drastic riscul unor amocuri.