De ce nu pot fi ierarhizate universitățile

Ne-am întrebat mereu de ce nu se poate face o ierarhizare reală a universităților și de ce continuă să domnească, în învățământul superior, un egalitarism dubios. Explicații s-au dat, dar nu a fost niciodată prea clar de ce totuși nu se coagulează la nivel politic voința necesară pentru a se stabili o ordine mai justă. Orice discuție despre nivelul universităților particulare sau de stat (proliferate și ele fără măsură) este subit deturnată și lăsată în uitare. O statistică făcută temeinic ar aduce dovezi copleșitoare, dar deocamdată iată un indiciu.

Recent pentru poziția de președinte al Agenției Naționale de Integritate, o poziție de o însemnătate extrem de mare, așa după cum am putut vedea în anii trecuți, au fost depuse trei candidaturi. Trei persoane ale căror studii ne-au atras atenția. Niciunul dintre ei nu a absolvit o unversitate românească mai bine plasată: Unul a studiat dreptul la Universitatea Titu Maiorescu, al doilea a studiat la Universitatea Vasile Goldiș din Arad și al treilea (mai vârstnic) a urmat cursurile de economie ale Universității din Craiova. Este o întâmplare că toți acești candidați și-au făcut studiile în instituții lipsite de acreditări serioase? Sau este mai curând o regulă?

În ultimii ani, domeniul public a devenit un angajator foarte bun pentru absolvenții acestor universități dintre care unele cel puțin sunt simple ficțiuni. Sistemul de salarizare în trepte bazat pe criteriul unei diplome a făcut să prolifereze facultățile particulare care, în schimbul unor taxe, ofereau pașaportul către o treaptă de retribuire superioară. Dacă vezi cum arată sediul unor asemenea universități și unde sunt ele adesea plasate, este destul ca să înțelegi că nu sunt decât o formă sofisticată de fraudă. Dar s-au spus aceste lucruri de o mie de ori fără niciun rezultat. Iar explicația simplă ar putea fi aceasta. Dacă în sistemul public noile generații de angajați au ajuns să fie, în mod preponderent, absolvenți ai acestor instituții fără o acoperire academică reală, atunci e ușor de înțeles de ce discuția moare îndată ce a fost declanșată. Nu poți vorbi de funie în casa spânzuratului. Să ne amintim de perioada în care Daniel Funeriu vorbea ca ministru al Educației, de ierarhizarea universităților, dar din echipa de lideri a partidului făceau parte Elena Udrea care studiase la Universitatea Dimitrie Cantemir, unde ajunsese la un moment și cadru didactic. Ar fi putut avea D. Funeriu vreun succes câtă vreme influența sa în partid era departe de a o egala pe a Elenei Udrea? Dar să ne amintim că Traian Băsescu însuși se opusese suspendării Universității Spiru Haret în cursul anului 2009 și luase public apărarea ”particularelor”.

S-a creat deja, după toate aparențele, o nouă realitate care schimbă datele problemei. Cei care sunt în măsură să influențeze cursul unei inițiative politice sunt oameni tineri, care, statistic vorbind, sunt absolvenți ai unor institute cu acreditări incerte, pentru simplul motiv că acestea sunt mult mai numeroase și au cifre mari de școlarizare. Puțini tineri se mai mulțumesc cu ”studii medii” câtă vreme pot, în domeniul public, să urce pe o treaptă superioară cu un minim efort. Administrația și politica sunt tot mai mult infuzate cu tineri care în bună măsură sunt clienți ai ”particularelor”. Or, în acest nou context nu doar că nu mai poți impune criterii intelectuale mai stricte, dar pur și simplu nu mai poți pune problema. Poți scrie, dar cine inițiază o lege sau o măsură guvernamentală în acest sens riscă să afle cu surpriză că nimeni nu o sprijină, deși nimeni nu va lua o poziție fățișă împotriva ei.

Și repetăm constatarea de mai sus: pentru președinția ANI, o poziție rezervată unor funcționari superiori, s-au prezentat trei candidați care s-ar simți, cu toții, ofensați și discriminați de o lege privind ierarhizarea reală a universităților.