Declaraţia de avere şi natura partidelor politice

Pe pagina de internet a Consiliului Judeţean Alba au apărut declaraţii de avere cu scris indescifrabil, cu formulări lacunare şi mai ales completate cel puţin neglijent. De fapt nu este prima semnalare de acest fel. Declaraţiile de avere ale membrilor Parlamentului au conţinut şi ele imprecizii, dacă nu chiar neclarităţi premeditate sau chiar gesturi de evidentă persiflare. Cît îi priveşte pe membrii Guvernului, la data respectivă s-au remarcat iarăşi lacune şi nepotriviri care au dat de gîndit. Asistăm de fapt la manifestarea unei atitudini negative, la boicotarea unei proceduri. O declaraţie de avere completată incorect, neatent sau pur şi simplu în deriziune nu poate fi considerată un document valabil. Şi de aceea nu este cu putinţă nici verificarea ulterioară a conformităţii datelor prezentate.

Este de remarcat că asistăm în mediul politic la o largă acceptare a acestei atitudini negative. Declaraţia de avere stînjeneşte atît pe aceia care au ceva de ascuns cît şi pe aceia care nu sînt de acord să-şi asume public o anumită identitate socială. S-a văzut că sînt stînjeniţi nu doar aceia care vor să-şi disimuleze averea dobîndită prin fraudă, dar şi alţii care ar dori să pară mai avuţi decît sînt. E o chestiune care ţine de fondul politicii româneşti.

În România nu am văzut pînă acum candidaţi săraci, care să candideze explicit ca săraci în numele săracilor. Nu există bunăoară candidaţi în numele ţăranilor cu pămînt puţin şi care să propună programe de susţinere a fermelor mici; ţărani sau învăţători de la ţară aşa cum erau ţărăniştii înainte de război. Nu există candidaţi de origine muncitorească, care să propună programe pentru salariaţii din domeniul industrial, pentru minerii ameninţaţi permanent cu restructurarea, pentru siderurgişti şi aşa mai departe, aşa cum erau socialiştii. Politicianul român nu se naşte dintr-o nevoie mai largă a societăţii, ci dintr-o ambiţie personală. Cu excepţia consilierilor locali de la ţară, care sînt, cei mai mulţi dintre ei, inevitabil, persoane cu o condiţie materială modestă, ceilalţi sînt, de regulă persoane care au depăşit cu mult media şi care caută ca prin politică să obţină o şi mai mare prosperitate sau măcar o stabiliate a prosperităţii de pînă acum. Iar în funcţie de universul lor mental şi de împrejurări se afiliază unui partid sau altuia inventîndu-şi programe nu după criteriul necesităţii, ci după acela al seducţiei.

În România ultimilor ani, ori de cîte ori apărea un grup cu intenţia de a alcătui un nou partid politic, avea loc o discuţie cu privire la programe şi orientarea partidului. Spectaculos este că nici măcar dacă va fi de centru stînga sau de centru dreapta nu era prea clar de la bun început. Nu se reuneau oameni de stînga sau de drepata, ci se reuneau pur şi simplu oameni ambiţioşi care se străduiau ulterior să-şi definească poziţia. Partidul era din start conceput ca un instrument de a obţine puterea şi prea puţin ca o expresie a unor nevoi ale anumitor grupuri sociale. Alibiul acestor partide fără o ancoră socială este o nevoie generică de primenire a vieţii politice şi de reformare a societăţii în întregul ei.

De aceea declaraţia de avere nu este un instrument util de identificare, aşa cum ar fi logic mai ales pentru socialişti, ci mai degrabă un dezavantaj, care trebuie înlăturat. Este neplăcut să se vadă că un multimilionar şi proprietar a întinse latifundii jură pe social-democraţie şi pe redistribuirea justă a veniturilor. Şi chiar dacă este de bună credinţă, este limpede că personal nu este cîtuşi de puţin legat de soarta celor pe care pretinde că îi reprezintă.