1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Despre oamenii mari în căutarea copilăriei

George Arun18 ianuarie 2008

Vorbeam într-o corespondenţă despre pierderea, după părerea mea dramatică, a limbajului copilăriei. Şi de către copii, dar mai ales de către oamenii mari – părinţi, educatori, învăţători, profesori.

https://p.dw.com/p/CtVT
Imagine: Olof Pock

Revin acum asupra subiectului pentru a semnala vocaţia şi pasiunea artistului plastic Dorel Zaica din Bucureşti în a căuta şi a dărui publicului larg extrase superbe ale inocenţei şi candorii, ale uimirii şi fascinaţiei copiilor, exprimate în limbajul acestora.

Dorel Zaica, profesor de desen şi pictură, apoi director al Liceului de arte plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, a realizat expoziţii personale în ţară şi în cîteva ţări europene. Dar şi, de pildă, o expoziţie de amploare cu caracter experimental-didactic în Statele Unite, cu peste 400 de lucrări, expuse în mai multe săli. Pe profesorul Zaica îl preocupă de peste trei decenii limbajul copilăriei – exprimat nu doar prin culoare, ci şi prin cuvînt.

Aşa se face că de trei decenii Dorel Zaica strînge definiţii ale copiilor asupra realităţii. Aceste „definiţii” sînt răspunsuri ale copiilor la întrebările, de cele mai multe ori seducătoare, adică participative ale profesorului. Au fost editate pînă acum cîteva volume din ceea ce generic a fost numit „experimentul Zaica”, primul dintre ele coordonat de regretatul etnolog Irina Nicolau şi editat de Muzeul Ţăranului Român.

Anul trecut, Editura Ars Docendi a Universităţii Bucureşti a publicat volumul „Copilăria poeziei”, sub îngrijirea lui Ioan Crăciun. O antologie de gînduri şi percepţii asupra realităţii, exprimate în acel limbaj proaspăt, uneori miraculos al copilului.

„Bunul Dumnezeu mi-a înlesnit o terapie de vis, spune profesorul Zaica, la cei 70 de ani. Anume, baia de copii în staţiunea lor, a inocenţei”.

Iată, la final, doar două exemple din acest tărîm al inocenţei:

Un copil de nouă ani spune: „Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele, că nici nu ai unde să stai”.

Închei cu un „scurt tratat de etică” al unui copil de aceeaşi vîrstă:

„Trebuie să trăim cu grijă, să nu facem nici un păcat, şi e foarte greu să nu greşeşti, că nu suntem profesori de trăit.”