Diabolizarea liniştii

Relaţiile din sânul Opoziţiei rămân complicate. Preşedintele Traian Băsescu a declarat de mai multe ori că-i displace candidatura lui Cătălin Predoiu şi că şi-ar dori un candidat care să-i continue proiectele. Un fel de a spune că aspiră să-şi poate exercita autoritatea şi după alegeri prin influenţa sa personală. Această voinţă de perpetuitate nu are nimic de-a face cu regimul constituţional în vigoare, dar poate şi mai încărcată de nelinişti şi de semnificaţii tulburi este diabolizarea „liniştii”. Cătălin Predoiu este preşedintele care ar asigura „o linişte deplină în ţară”, a spus cu ironie Traian Băsescu.

Aluzia e transparentă. Cu 24 de ani în urmă, Ion Iliescu se prezenta ca „un preşedinte pentru liniştea noastră”, adresându-se astfel unei majorităţi conservatoare care se temea de o schimbare socială radicală şi care avea oroare de „zgomotul” furorului revoluţionar.

Dorinţa de „linişte” trebuia înţeleasă inclusiv în sensul ei propriu, căci dezbaterile primei adunări deliberative (CPUN) nu erau nici ele bine primite, părând haotice, agitate şi prea zgomotoase pentru cei care trăiseră prea multă vreme în tăcerea asurzitoare a cenzurii comuniste. În anii aceia, „liniştea” devenise simbolul opacităţii, al spiritului regresiv, al incapacităţii de a înţelege semnele timpului. „Liniştea” era, de asemenea, sinonimă cu revenirea la imobilismul social de dinainte de 1989. Iar Ion Iliescu promitea explicit în sloganele sale electorale că va reinstaura „liniştea”. E uşor de înţeles că pentru militanţii anti-FSN din anii aceia, nimic nu suna mai odios.

Astăzi, preşedintele Traian Băsescu încearcă să reînvie sensurile negative, cu aplicaţie la un context diferit. Dar întrebarea este dacă România are nevoie de o nouă transformare abruptă de ordin revoluţionar şi de spiritul insurecţional care anima străzile până la mineriada din iunie 1990. Răspunsul vine de la sine. Nimic nu ar fi mai preţios acum decât liniştea. E straniu să imaginezi astăzi scandalul ca terapie pentru defectele societăţii! În realitate, de 20 de ani e prea mult scandal şi prea puţină linişte deliberativă, prea mult zgomot şi prea puţin discurs articulat.

România este membră a UE şi a NATO. Există pe mai departe domenii care pretind reforme structurale majore, dar în linii mari a reuşit să instaleze instituţii corecte sub aspectul formelor. România nu are nevoie de o agitaţie publică permanentă, de acţiuni politice spectaculoase, de febră revoluţionară, ci de activitate calmă şi perseverentă. Cu siguranţă ea are nevoie în prealabil de un proiect, care la rândul său nu poate fi elaborat şi expus publicului decât într-o ambianţă de maturitate calmă, cu totul diferită de adolescenţa febrilă a anilor 90. În sfârşit, fermitatea nu înseamnă stridenţă şi strigăte televizate.

Dacă un preşedinte va reuşi să instaleze „o linişte deplină în ţară” ar fi cu adevărat o realizare excepţională, una nesperată, căci ea nu ar mai fi produsul fricii şi inhibiţiilor intrate în genă, ci al unei concordii aproape utopice. Dar nici nu ar fi nevoie cu adevărat de „o linişte deplină”. Consensul este mereu suspect. Ar fi suficient ca scandalurile să contenească, ca actorii publici să argumenteze în loc să înjure, să reflecteze înainte să vorbească şi să înţeleagă, în sfârşit, că joacă un rol grav, care priveşte viaţa însăşi (unică) a concetăţenilor lor.