1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Dilema numită Putin

Petre M. Iancu20 noiembrie 2014

Europa dă din colţ în colţ. Bătrânul Continent l-a vrut cu tot dinadinsul partener. Dar Vladimir Putin nu s-a lăsat. S-a transformat într-un pericol pentru libertate. Şi totuşi, tentaţiile împăciuitoriste n-au dispărut.

https://p.dw.com/p/1DqQV
Imagine: picture-alliance/dpa/Gambarini/Druzhinin

Ce n-ar fi dat Occidentul, ce n-ar da Angela Merkel ca Rusia să se transforme dintr-un uriaş autoritar, agresiv, expansionist şi militant naţionalist repliat asupra sa, într-un partener strategic, un partener întru modernizare, paşnic şi deschis către lume.

Dar Putin n-a vrut sau n-a putut. În schimb, noul rege Ubu şi-a încordat muşchii. A distrus mai întâi presa rusă, apoi democraţia, edificând o amplă maşinărie ideologico-propagandistică pe baze naţionalist-colectiviste, cu tente neo-bolşevic-ortodoxist-fascistoide, amintind deopotrivă de doctrina Gărzii de Fier şi de cea a stalinismului.

Corolarul politic extern al acestor demersuri n-a întârziat să apară. A izbucnit criza ucraineană. Rusia a ocupat Crimeea şi a recurs la forţă în estul Ucrainei, dinamitând dreptul internaţional şi ordinea de pace instalată după cel de-al Doilea Război Mondial. Concomitent ameninţă şi încearcă să intimideze nu doar fostele republici sovietice rămase în afara alianţelor occidentale, ci şi state precum republicile baltice.

Or, în ciuda acestui derapaj accelerat al Rusiei putiniste în hăul şi răul agresiunii şi în pofida experienţei tragice a secolului XX, ale cărui hemoragii fără egal şi ale cărui hecatombe se datorează, parţial, laşităţii cedărilor anglo-franceze în faţa revendicărilor rasist-etniciste ale lui Hitler, inadecvarea vestului continuă. În Occident se mai găsesc, în mod cu totul straniu şi contraproductiv din unghiul libertăţii, destui împăciuitorişti.

Un editorial semnat de Bertrand Kohler în Frankfurter Allgemeine Zeitung îl condamna, joi, cu deplină îndreptăţire, pe unul dintre ei. E vorba de liderul regional social-democrat Mathias Platzek, premierul landului Brandenburg, o zonă din fosta Germanie răsăriteană, în care influenţa comunistă şi postcomunistă a rămas, în mod straniu, la 25 de ani de la demolarea zidului berlinez, deosebit de puternică.

La chestiunea atitudinii optime de asumat, în Germania, în faţa provocărilor neoimperiale ale Kremlinului, Platzek a cerut în mod iresponsabil Berlinului să adopte o poziţie diametral opusă celei reprezentate, în aceeaşi săptămână, în Australia, de Angela Merkel. Germania să facă bine să împiedice destabilizarea Rusiei prin punerea la colţ a regimului Putin, a solicitat liderul din Brandenburg. Care, culmea, doreşte ca Republica Federală să recunoască post-festum legitimitatea ilegitimei anexări a Crimeei şi secesiunea Ucrainei răsăritene.

Or, aproape simultan, cancelara, scrie Bertrand Kohler în FAZ, îl criticase public cu o severitate fără precedent pe Putin”, estimând că „încercările constante ale Kremlinului de a-şi extinde sfera de influenţă către vest constituie un pericol nu doar pentru Ucraina”, ci pentru întreaga Europă.

Nu în ultimul rând, Merkel evocase ameninţările planând asupra Moldovei şi Georgiei. Deşi Merkel exclusese din capul locului o replică militară la aventurile expansioniste ale Kremlinului, e limpede că, în pofida afişatului pragmatism german, Berlinul nu poate accepta călcarea în picioare a dreptului la autodeterminare al popoarelor.

De cealaltă parte a baricadei, Platzeck reprezintă o şcoală de gândire proprie nu doar stângii pure şi dure, ci şi curentelor populiste, frizând extrema dreaptă. Ea sugerează utilitatea unei politici germane de genul celei preconizate o vreme de Bismarck, pentru care ţările şi popoarele situate între Berlin şi Moscova contau, în principiu, prea puţin. În schimb, cancelarul de fier îi atribuia Rusiei o importanţă exagerată. În aceeaşi vână, ex-cancelarul Helmut Schmidt şi-a manifestat la un moment dat, ubuesc şi el, îndoiala cu privire la "existenţa unui popor ucrainean".

Germania, principala putere economică europeană, a cărei prosperitate se bazează în bună măsură pe comerţ şi export, are toate motivele raţionale să întreprindă tot ce-i stă în puteri spre a împiedica un incendiu de proporţii în Europa.

În plus, Rusia e una din ţările căreia trupele naziste i-au pricinuit suferinţe imense. Înţelegerea pentru traumatismele naţionale de proporţii istorice provocate de nazişti e, în mod salutar, extinsă în Germania. Dar ei i se adaugă, din păcate, răspândita obliterare a consecinţelor nefaste ale pactului Hitler-Stalin. Ambele alimentează un curent pro-rus care pune abuziv semn de egalitate între Rusia şi Putin.

Toate acestea contribuie la explicarea „dilemei Putin” şi a neobositelor tentative ale diplomaţiei germane de a căuta cu orice preţ o cale de negociere şi de rezolvare paşnică şi diplomatică a conflictelor iscate de expansionismul rusesc. Nu e surprinzător, fireşte, că încercările repetate ale Germaniei de a lansa apeluri la dialog unui lider ca Putin, au rămas zadarnice. Fiindcă preşedintele Rusiei n-a dat niciodată semne să înţeleagă alt tip de limbaj decât graiul forţei şi al aroganţei machiste.

Or, cantonarea în monolog militarist, încremenirea în proiectul neoimperial şi lipsa de apetenţă pentru dialog se văd din plin încurajate de nejustificata înţelegere de care se bucură Putin în rândul unor politicieni occidentali ca Platzek. Care, vai, susţine şi cea mai jenantă versiune de appeasment, de vreme ce solicită legalizarea raptului teritorial şi legitimarea etnicismului şi imperialismului pe criterii naţionaliste.

Nu întâmplător, mişcări şi curente populiste, precum Frontul Naţional francez, grupări revendicându-se de la fascism, puternic influenţate de extrema dreaptă, sau neofasciste, ca naziştii greci de la Zorii Aurii susţin poziţii similare. Platzek, scrie ziarul din Frankfurt, „comite o eroare periculoasă”.

În fapt, e mai grav. E vorba de o iresponsabilă, de-o funestă îngenunchere fără luptă în faţa tiraniei. Lumea liberă nu şi-o poate permite.