Din nou despre misiunea procurorului

De la bilanțul DNA și până astăzi, la bilanțul Parchetului General, președintele Iohannis a făcut un progres vizibil. Discursul de atunci, dominat de un ton casant și de o privire unilaterală, a lăsat locul unui ton liniștit și unei perspective mai cuprinzătoare. Nu știm cui se datorează această mică, dar semnificativă transformare, dar de data aceasta l-am auzit pe președintele Klaus Iohannis vorbind și despre erorile procurorilor: ”Dacă există erori, ele trebuie corectate cu celeritate, dacă se fac greșeli, cei responsabili să fie trași la răspundere, iar acolo unde se constată abuzuri, sancțiunile trebuie aplicate urgent”. Iar în continuare, președintele a cerut procurilor criticați în diferite feluri să se apere în primul rând prin printr-o ținută ireproșabilă: ”Cea mai bună apărare a unui statut profesional este asigurarea unui standard înalt de etică și rezolvarea acelor probleme punctuale, care sunt inevitabile în orice domeniu”. Am remarcat intenția președintelui de a minimaliza oarecum importanța erorilor, dar este totuși de reținut că vorbește pentru prima dată despre ele.

Președintele nu a schimbat tabăra, el continuând să se prezinte în primul rând ca un apărător al parchetelor, dar va fi tras între timp anumite învățăminte. Este posibil ca discursul de miercuri al președintelui Iohannis să datoreze ceva intervenției de la bilanțul DNA al judecătoarei Cristina Tarcea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, care evocase rolul constituțional mai complex al procurorului. Ca avocat al acuzării - sugera atunci judecătoarea – procurorul poate fi tentat să încalce limitele procedurale, așa cum și avocatul apărării recurge la toate tertipurile, dar în calitatea lui de magistrat el se face răspunzător inclusiv de respectarea drepturilor și libertăților celui acuzat.

Cert este că președintele Iohannis și-a început discursul de miercuri exact cu acel articol din Constituție care definește misiunea procurorului, insistând asupra faptului că tocmai calitatea sa de apărător al libertăților civile îl ridică la rangul de magistrat. În aceeași notă mai echilibrată, președintele a sugerat ca pe viitor justiția să exploateze mai mult componenta de prevenire și educație, a se înțelege în dauna dimensiunii sale represive. Și a încheiat reluând atașamentul față de o justiție independentă și exigentă ”care să respecte drepturile și libertățile cetățenilor”.

Dar chiar și în această ambianță cu o nuanță mai relaxată și aparent mai consensuală, judecătoarea Cristina Tarcea nu a considerat că rolul său critic s-ar fi încheiat (poate pentru că lipsea și de data aceasta ministrul Justiției), ținând să amintească un aspect relevat la bilanțul Inspecției Judiciare care semnala că, ”deși numărul acțiunilor disciplinare a scăzut, a crescut numărul abaterilor săvârșite cu rea credință”.

Judecătoarea a mai profitat de prilej să spună că România este scena unei încleștări fratricide, dar nu a spus-o direct, ci prin evocarea aluzivă a unui episod din istoria românească a secolului al XV-lea. În esență, un conducător supus turcilor l-a atacat în chip ignobil pe un altul, liber și suveran. Aluzie la partidele pro și contra Kövesi și la rolul jucat de Frans Timmermans? Alegoria își așteaptă interpreții, dar semnificativ este că tot mai multe persoane aflate în demnități înalte ezită să vorbească pe șleau și că recurg la figuri de limbaj care dezvăluie câte ceva, dar niciodată destul. De reflectat la distorsiunile vieții publice atunci când, dintr-un motiv sau altul, sentimentul libertății dispare.