Doar sportul a rămas inegalitar

Ne plângem mereu de învăţământul românesc care, cu toate eforturile de redresare, se duce neîncetat în jos. Bacalaureatul-Funeriu a fost doar o redresare de-o clipă, o încetinire a unei căderi, reluată apoi, pe căi ocolite, şi uneori cu bune intenţii sociale. Mişcarea aceasta este mai puternică decât voinţa unor miniştri şi pare tot mai evident că nu e destul să existe bune intenţii. Şi nici măcar nu ar fi destul să existe mult mai mulţi oameni care să le susţină, ar fi nevoie ca societatea să fie animată de un spirit diferit. Astăzi e tot mai greu, dacă nu imposibil, să spui că lumea se împarte în categorii inegale şi că unii vor sta ”la dreapta Tatălui” şi ceilalţi ”la stânga lui”, aşa cum spunea Constantin Noica la o memorabilă şi unică întâlnire avută cu studenţii în amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Dar probabil că nici atunci cuvintele acestea nu mai puteau fi spuse, căci mesajul a fost primit rău ca o neoportună pedagogie negativă. Constantin Noica rostea în anii 80 ai secolului trecut un mesaj care tindea încă de pe atunci să devină inactual. În mod misterios, societatea comunistă din România se sincroniza cu Vestul care îşi accelerase mişcările egalitare, devenind tot mai alergică la ierarhia meritului sau, dacă vreţi, la spiritul elitar. După trei-patru decenii de ofensivă egalitară, rezultatul, spun unii dintre cei mai avizaţi intelectuali occidentali, este o pierdere gravă de competivitate. ”Restul lumii, spunea recent Peter Sloterdijk, a investit în educarea elitelor care se pregătesc să depăşească societăţile noastre obosite. În Europa, în schimb, când cineva pronunţă cuvântul ”elită”, opinia respectabilă scoate revolverul”(interviu din 2011, le Point).

Aşadar este puţin probabil ca o ţară ca România care nu mai poate gândi lumea pe cont propriu să regăsească singură o spirală ascendentă. Astăzi cea mai bună universitate franceză se află pe locul 24 (ENA) al clasamentului mondial şi cea mai bună universitate germană abia pe locul 49 (Heidelberg), după care urmează iarăşi un mare val non-european.

Spiritul anti-meritocratic este astăzi atât de puternic, încât până şi la olimpiadele şcolare la nivel naţional premiile sunt subminate în diferite chipuri care ar pretinde o descriere extinsă, mai ales că reprezintă o rafinată deturnare a ierarhiei reale, fără ca ea să fie contrazisă pe faţă. E ca un curent subteran mai puternic decât cel de suprafaţă şi care acţionează irepresibil.

O ilustrare excelentă a acestui spirit este observaţia faptului că singura materie la care egalitarismul este ferm contracarat şi combătut rămâne sportul. La sport nimeni nu îndrăzneşte să nege performanţa celui agil sau puternic şi prea puţini îndrăznesc să ceară scoaterea disciplinei din program (vezi excelentul articol al lui Gelu Trandafir, Sportul pentru toţi, ”în linie dreaptă”) Am adăuga însă că gloria sportului exprimă de fapt tocmai decăderea valorilor culturale şi că ar fi pripită o comparaţie cu umanismul antichităţii greceşti. Cînd a fost scoasă latina din programa de bacalaureat şi când s-au redus orele de limbi clasice până la dispariţie cvasi-totală, nimeni nu a protestat, dar s-au adunat în schimb mii de oameni în faţa Guvernului când s-a pus problema reducerii orelor de sport.

În sfârşit, faptul cel mai grav care exprimă adâncimea descurajării este că nu există nici o solidarizare a celor care cred că se mai poate face ceva. Altele sunt criteriile după care se adună oamenii, altceva mai concret îi animă.