Dreptul de a nu vota versus datoria de a vota

Alegerile locale de duminică vor fi cîștigate de prezența la urne. Sondajele de opinie arată că mai puțin de 40% dintre cetățenii cu drept de vot vor participa la alegerea primarilor, aproape cu zece procente sub rata de participare la alegerile din 2016. Va fi, dacă sondajele de opinie se vor dovedi reale, iar nu manipulate, cea mai mică participare la alegerile locale din 1990 încoace.

Absenteismul nu se va datora doar ofertelor neconvingătoare ale candidaților, ci și modului în care guvernul Orban a făcut o serie de greșeli în gestionarea pandemiei de coronavirus, asta pe de o parte, și supraviețuirii pe scena politică a PSD, un partid în cădere liberă, măcinat de lupte intestine, de absența unui lider veritabil care să îl conducă, de mahmureala instalată după alegerile europarlamentare din 2019, pierdute la un scor descalificant, și continuarea abuliei după ce Viorica Dăncilă a pierdut rușinos scaunul de la Cotroceni în fața lui Klaus Iohannis, pe de altă parte.

La alegerile europarlamentare de anul trecut au votat aproape 53% dintre electori, fiind județe unde numărul de voturi a depășit 60%. Pentru alegerea președintelui și-au exprimat votul 47,6% dintre cetățenii cu drept de vot. Sînt procente care descriu o realitate aiuritoare în ceea ce privește interesul alegătorilor pentru cei care să le reprezinte interesele, de la administrația locală pînă la președintele țării.

Din enumerarea aceasta a procentelor se desprinde următoarea concluzie: românii au fost mai interesați de trimiterea în Parlamentul European a unor necunoscuți, mulți dintre ei agramați și lipsiți de orice urmă de cunoaștere a pilonilor pe care stă Uniunea Europeană, decît sînt acum interesați pentru alegerea primarilor care să le rezolve problemele, să aibă inițiative pentru dezvoltarea orașelor și comunelor, să-i consulte pe cei care i-au ales în chestiuni ce țin de creșterea nivelului de trai, iar nu să-i perceapă ca pe o masă amorfă, constituită din cetățeni anonimi. La fel s-a întîmplat și cu alegerea președintelui Iohannis, care s-a bucurat de o prezență mai mare la vot decît cea care se anunță la alegerile locale de duminică.

Hotărît lucru, avem de-a face cu o anomalie în situația în care interesul românilor pentru alegerea primarilor este mai mic decît cel pentru alegerea europarlamentarilor sau a președintelui statului. Autoritatea care ar trebui să fie cea mai apropiată pentru cetățean este aleasă, în multe localități, de către 20% din totalul alegătorilor. Unde este legitimitatea primarului și, pe de altă parte, interesul alegătorului pentru propria urbe sau pentru propria comună? Istoria ultimilor 30 de ani ne arată că majoritatea aleșilor locali sînt niște vătafi care dau dijmă dregătorilor de la vîrful puterii pentru a-și umple buzunarele.

Situația de la București este de o bizarerie exemplară. Sondajele de opinie arată că Nicușor Dan va cîștiga Primăria Generală dacă va reuși să atragă cîți mai mulți alegători dintre cei nehotărîți, dintre cei care nu au votat la mai multe cicluri electorale și l-au luat pe „nu“ în brațe sub deviza „toți sunt la fel“. În același timp, Gabriela Firea va cîștiga și își va promova în continuare incompetența dacă vom avea parte de un absenteism substanțial. Unde s-a mai pomenit ca un candidat la primărie să aibă mai multe șanse mizînd pe faptul că românii se vor prezenta la urne în număr cît mai mic? Care ar fi legitimitatea lui Firea, în cazul în care va cîștiga primăria doar în condițiile în care cei mai mulți alegători vor sta acasă? La un calcul sumar, actuala primăriță ar fi aleasă de aproximativ 20% dintre bucureșteni. Asta, și cu sprijinul lui Traian Băsescu, fostul președinte jucător, care va mai rupe și el cîteva procente din electoratul care ar fi mers pe mîna lui Nicușor Dan.

Fiecare alegător are dreptul de a vota, dar și pe acela de a nu vota. De fapt, și opțiunea de a sta acasă este tot o formă de exprimare a votului. Într-o țară așezată, în care instituțiile statului funcționează indiferent de puterea politică, absenteismul nu are consecințe atît de grave. Dar în România, unde nu stă piatră pe piatră, unde instituțiile sînt politizate pînă la secretara care îi duce cafeaua șefului, unde partidele și politicienii sînt plătiți inclusiv de la bugetul clanurilor mafiote, prezența la vot e o datorie. În virtutea îndeplinirii acestei datorii, românii pot să-i tragă la răspundere pe cei pe care i-au votat. Însă dreptul exercitat de a nu vota, pentru că „toți sînt la fel“, îi privează pe aceștia de răscumpărarea votului de la cei aleși.