După Gaddafi, potopul

Destinul Aminei Mezdawi nu a fost deloc fericit. Primul ei fiu a murit în 1996 în urma unui masacru desfăşurat într-o fostă închisoare de deţinuţi politici, Abu Slim. Al doilea copil s-a stins din viaţă în 2011, în timpul uneia dintre ofensivele forţelor anti-Gaddafi. Se aştern anii peste aceste teribile drame, însă nimeni nu vrea să îi găsească pe vinovaţi. E ca şi cum ei n-ar exista.

Fatima Tayar, al cărei fiu a murit în timpul aşa-zisei revoluţii, este plină de mânie. "Pentru ce s-au sacrificat copiii noştri? În afară de drapel şi imnul naţional, nimic nu s-a schimbat". O altă mamă îşi ţine de mână singurul copilaş care le-a mai rămas. Ceilalţi cinci au fost ucişi tot în 2011, vinovate fiind, se pare, trupele fidele regimului. Femeia îndurerată nu poate accepta nici în ziua de astăzi faptul că cei mici au murit. Este în continuare sigură că ei trăiesc. "Undeva, în închisori secrete, dincolo de graniţă".

Nu doar victimele regimului Gaddafi, ci şi cele ale rebelilor, laolaltă cu oamenii care au fost strămutaţin se simt trădaţi de actuala conducere a Libiei. Dorinţa de a se face dreptate se loveşte de duritatea unei realităţi în care, nestingheriţi, trăiesc şi activează aceiaşi actori politici, prezenţi în rândurile din faţă şi înainte de răsturnarea şi uciderea bestială a lui Gaddafi.

Situaţia este tensionată suplimentar şi de continua luptă pentru putere dusă de triburi şi grupări care ale căror activităţi s-au amplificat după dispariţia lui Muammar Gaddafi.

"Am scăpat de un Gaddafi, însă acum avem vreo şase milioane. Un Gaddafi în fiecare dintre noi" - spun, acum, mulţi libieni. Aceasta este expresia frustrării că înlăturarea şi moartea lui Gaddafi nu a schimbat cu nimic în bine Libia. Dimpotrivă.

Unii spun că dictatorul Gaddafi ar fi răspunzător pentru toate relele actuale, în timp ce alţii îl regretă, aducând aminte că acesta era un garantul stabilităţii în Libia. Însă, pesimismul este între timp împărtăşit de mai toţi libienii.

Viaţa tinerilor libiene merge mai departe, însă destinul acestora este inevitabil afectat de situaţia în care se află ţara lor. Mahmud, un băiat în vârstă de 27 de ani, lucrează într-un centru dedicat tinerilor din capitala Tripoli. Acest centru are grijă de copiii şi adolescenţii care şi-au pierdut părinţii, fraţii sau alte rude apropiate în război, îndemnându-i să ia parte la activităţi terapeutice comune. Mahmud spune că dispariţia fostului regim Gaddafi nu a schimbat în nici un fel mentalităţile, sistemul, societatea în ansamblu.

În Libia de astăzi, spune el, opiniile se susţin cu arma în mână, iar apartenenţa la una din multele miliţii care îşi împart sferele de influenţă este reprezintă oferă tinerilor înrolaţi sentimentul de recunoaştere, senzaţia că nu sunt inutili.

Pe fondul unei profunde lipse de locuri de muncă şi a oricărei perspective de viitor, aceşti tineri nu vor să se întoarcă prea curând la viaţa lor civilă. Dezarmarea acestor grupări este extrem de dificilă în contextul conflictelor din ce în ce mai dure între triburi, mai ales în oraşul Sebha, din sudul ţării. 

Încetarea focului este doar un vis îndepărtat, de vreme ce, în multe locuri, triburile nu îi pot controla pe tinerii luptători. Poliţia există doar în teorie. În practică, poliţiştii sunt neputincioşi în faţa unor grupări înarmate până în dinţi.

La 19 septembrie a început dificilul proces intentat celor 37 de membri ai fostului regim, printre ei aflându-se şi fiul lui Muammar Gaddafi, Seif al-Islam şi fostul şef al serviciilor secrete, Abdullah Senussi. Procesul este considerat a fi o etapă deosebit de importantă în încercarea de clarificare şi depăşire a trecutului.

În mod ironic, deviza procesului este "Fără dreptate, nu poate exista pace". În cazul lui Seif al-Islam devine şi mai clar cât este de dificilă înfăptuirea dreptăţii, în contextul existenţei unui aparat local de decizie care funcţionează după propriile reguli, urmărind scopuri precise.

În acest context de frustrare şi disperare, nu puţini libieni se întreabă la ce ajută un tribunal de război, dacă zi de zi au loc crime şi alte delicte. Pentru a soluţiona conflictul trebuie judecaţi vinovaţii şi apăraţi martorii. Însă pentru aceasta ai nevoie de un guvern capabil să se impună.

Presat din toate părţile, premierul libian, Ali Zeidan, a declarat, recent, că doreşte un proces de pace naţional, care să ţină seama de toate grupurile de interese din Libia. Cei mai mulţi libieni sunt sceptici cu privire la sorţii de izbândă ai unei iniţiative formulată în termen atât de vagi.