Eşecuri ale reunificării: istoria unui atletism măsluit

În micul sat Seshego, de lângă oraşul Polokwane din regiunea sud-africană Limpopo, doamna Semenya priveşte liniştită spre turma de reporteri poposită în prag. Ce vor oamenii ăştia? Mokgadi e fată. Dacă ea nu ştie, cine să mai ştie? Nu, nu are emoţii.

Băieţoiul din Seshego

Când spune Mokgadi, doamna Dorcus se referă, de fapt, la Caster, unul dintre cei şase copii pe care familia Semenya i-a crescut cu ajutorul întregului sat. Cealaltă doamnă Semenya, bunica Maphuthi, povesteşte cum noua campioană mondială la 800 de metri era ţinta băşcăliilor echipei de fotbal din care făcuse parte – tocmai din cauza aspectului de băieţoi. Între timp, însă, Federaţia Internaţională de Atletism (IAAF) vrea ca acest caz să fie elucidat printr-o expertiză medicală. Aspectul masculin al atletei sud-africane naşte suspiciuni – mai ales după ce, anul trecut, la Beijing, lumea sportului a privit cu circumspecţie succesele gazdelor chineze.

Fetele de aur

Acum două decenii, est-germana Heidi Krieger câştiga competiţiile internaţionale de aruncarea greutăţii fără ca IAAF, forul mondial de atletism, să îşi pună întrebările la care lumea aşteaptă răspunsul în cazul Semenya. Făcea parte din generaţia fetelor minune care dominau reuniunile atletice, stabilind record după record. Marlies Ölsner-Göhr, Heike Daute-Drechsler, Marita Koch, Petra Müller, Helga Radtke, Katrin Krabbe, Silke Gladisch, Grit Breuer, Heike Henkel. Sportive care, la acea vreme, îngenuncheau adversarii prin simpla intrare în arenă.

Succesul din sport i-a fost, însă, umbrit de probleme de personalitate. Heidi se simţea captivă în propria piele. Simţea că în spatele corpului de femeie este, de fapt, bărbat. Pe 23 ianuarie 1997 îşi schimbă prenumele în Andreas iar pe 7 martie se supune unei operaţii de schimbare de sex. Lucrurile aveau să se lumineze în mintea lui Heidi/Andreas mai târziu, în cursul aceluiaşi an. O anchetă în derulare şi lectura a doua a unei cărţi îi dau răspunsul: a devenit Andreas din cauza excesului de anabolice administrate de medicii sportivi.

Detalii despre maşina redegistă de fabricat campioni în pagina a 2-a

Maşina de fabricat campioni

Pentru conducerea comunistă a Germaniei de Est, aşa zis Democrată, sportul era cea mai puternică armă. Putea lovi simultan în două direcţii – şi către Moscova, de unde bătea o briză perestroikistă deloc agreată de clanul Honecker, şi către Vestul capitalist. Ca atare, devenise prioritate de stat – directiva 14.25. În afara celor 8000 de antrenori de atletism, o întreagă industrie de amplificare a performanţelor sportive a fost pusă pe picioare, în laboratoarele de medicină sportivă din RDG. Maşinăria funcţiona perfect. Ca atare, la Jocurile Olimpice de la Seul, Germania de Est avea să câştige 102 medalii – faţă de numai 40 ale sportivilor din Republica Federală.

A urmat declinul până la colaps al sistemului comunist şi visul politicienilor din Vest de a uni nu doar cele două Germanii ci şi oceanul de talente. Estul, prăbuşit economic, avea un mega-atu: aducea Germaniei unite clasă sportivă mondială – în atletism, canotaj, înot, ciclism, schi fond, biatlon, gimnastică...

Mitul dopat al reunificării

Unul dintre produsele high-end ale şcolii est-germane de sport a fost Katrin Krabbe. A câştigat un titlu mondial la juniori, a trăit, imediat apoi, căderea Zidului Berlinului, a concurat pentru Germania reunificată şi a ajuns, în scurt timp, simbolul acestei reunificări. Povestea de succes germano-germană la care, probabil, visase acel est-berlinez care a trecut cu Trabantul prin Poarta Brandenburg în uralele mulţimii euforice.

A urmat, însă, un test anti-doping, o suspiciune, un al doilea test şi prăbuşirea unui mit. Şi a unui vis. Visul superputerii sportive Germania s-a năruit precum interiorul lui Heidi Krieger. Fabrica est-germană de campioni nu era decât un imens balot de steroizi anabolizanţi. Fetiţe de chiar 14 ani erau susţinute în efort prin administrarea de turinabol – supranumit, pe atunci, „bagheta albastră”. Manfred Höppner, eminenţa cenuşie a sportului redegist, le spune acum „chestiile". Consideră că, dacă a pricinuit cuiva rău, şi-a cerut, oricum, scuze.

Katrin Krabbe, fostul simbol al reunificării germane, nu a ajuns în situaţia lui Andreas (fost Heidi) Krieger. Dar a pierdut tot şi trăieşte retrasă. Retras trăieşte şi fostul creier al dopajului est german. Şi el e convins că prăbuşirea comunismului, căderea sistemului şi întreruperea industriei pe care o conducea sunt motive de bucurie – pentru că, mărturiseşte Höppner, financiar, nu ar mai fi putut face faţă concurenţei care există astăzi pe piaţa dopingului sportiv.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz