E România o ţară neguvernabilă?

Comisarul Oettinger a deschis o discuţie care nu se va opri aici. E mai puţin important dacă a vorbit sau nu în numele Comisiei Europene, sau dacă a fost lipsit de tact diplomatic. Problema guvernabilităţii se pune cu acuitate în România independent de declaraţiile acestea mai mult sau mai puţin accidentale. Subiectul merită să fie reţinut cu atât mai mult cu cât Oettinger a spus ceva care a fost citit doar ca mesaj politic de circumstanţă. El a spus că anumite ţări sunt în fond neguvernabile, ceea ce trimite la structuri de adâncime. El a atins astfel, în mod inevitabil, o realitate istorică.

În primul rând nu contestă nimeni că de cel puţin trei cicluri electorale relaţia dintre preşedinte şi guvern este foarte greu de administrat. Or, conflictul dintre cele două ramuri ale executivului (cu excepţii contestabile ele însele) a blocat şi deturnat o mulţime de decizii după cum a împiedicat formarea unei voinţe politice coerente capabile să impună reforme pe termen lung. Iniţiată ca alianţă de dreapta cu scopuri reformiste Alianţa DA a devenit foarte curând un mediu conflictual cu o voinţă paralizată. Cine a fost de vină? Calitatea morală slabă a actorilor politici, lipsa lor de viziune sau confuzia instituţională creată de Constituţia însăşi? Incapacitatea românilor de a coopera sau o “formă” nepotrivită cu spiritul societăţii?
 
România devenise în modul cel mai neliniştitor “neguvernabilă” în clipa în care Parlamentul solicita în unanimitate ceva ce Guvernul refuza categoric să facă, iar Preşedintele, cel puţin în primele momente, rămânea într-o rezervă misterioasă (salariile profesorilor 2008). Curtea Constituţională ca ultim arbitru al unor forţe politice incapabile de un consens minimal a făcut ea înăşi politică decăzând din rolul ei originar. Ca să nu mai spunem că Banca Naţională a urmat ciclurile electorale devenind mereu prietenoasă cu cei aflaţi la putere în detrimentul unor politici pe deplin coerente. Or, atunci când Curtea Constituţională şi Banca Centrală, adică reperele fixe, intangibile teoretic, se înclină fie şi subtil într-o parte sau alta, guvernabilitatea slăbeşte. Întreaga istorie a ultimilor 20 de ani este de fapt istoria unor instituţii slabe supuse prea des şi prea mult derogărilor. Situaţia a fost şi continuă să fie cu atât mai dramatică cu cât aceste slăbiciuni sunt larg recunoscute şi acceptate, dar nu se găseşte niciodată antidot împotriva lor ca şi cum ar fi vorba de o fatalitate.

Dar gradul slab de guvernabilitate este poate şi mai relevant în relaţia dintre instituţii şi societate. Aici descoperim cu adevărat realitatea istorică a unei societăţi în fond reticentă faţă de un stat perceput ca instanţă suprapusă cu vocaţie represivă. De aici se trag adevărate paradoxuri cum sunt bunăoară manifestaţiile de solidaritate ale unor grupuri mari de persoane cu primarii urmăriţi în justiţie (vezi Craiova şi Antonie Solomon). Aceştia pot părea uneori ca adevăraţi exponenţi ai societăţii împotriva unui stat, care caută să-şi impună monopolul în distribuirea resurselor. Or, aşa cum anumite analize au arătat foarte bine, corupţia însăşi poate fi percepută pur şi simplu ca o regulă informală de acces la resurse. Şi din nou descoperim o realitate cu antecedente puternice, căci dublarea regulilor formale cu cele informale a fost trăsătura cea mai stabilă a regimului comunist, care nu a putut supravieţui decât graţie unei fundamentale duplicităţi. Ce este oare bacalaureatul trucat din ani anteriori  decât o veche duplicitate care operează într-o lume cu reguli schimbate? Totul s-a schimbat în ultimii ani, mai puţin duplicitatea ca tehnică de supravieţuire în afara regulilor sau, mai exact,  pe sub regulile oficiale. Am arătat cu altă ocazie că societatea românească tinde să trăiască infrapolitic, adică într-un plan în care norma politică acceptată explicit este relativizată şi uneori nesocotită de-a dreptul.

Românii sunt îndeobşte nemulţumiţi că sunt asimilaţi romilor cerşetori. Nemuţumirea este firească, dar ar trebui să remarcăm că romii din România sunt în anumite privinţe altfel decât romii din Vest şi că ei reprezintă de fapt distilatul extrem al unei societăţi infrapolitice, reticente în fond la regula “universală” pe care o instituie statul. Oricât ar părea de dureroasă această constatare, romii din România sunt în această privinţă reprezentativi pentru lumea din care provin şi în care au trăit sute de ani. Migraţia românească din ultimii ani nu ar fi putut fi nici ea atât de masivă dacă românii nu ar fi acceptat uneori condiţii de muncă inacceptabile pentru cetăţenii ţărilor de destinaţie sau condiţii de locuire promiscue. Ei trăiesc infrapolitic şi în vestul Europei şi sporesc o realitate socială neguvernabilă, cel puţin în sensul sustragerii de la evidenţele oficiale. În sfârşit, ce dovadă mai bună de neguvernabilitate s-ar putea găsi decât faptul că nu se ştie câţi cetăţeni români trăiesc astăzi după mai bine de un an de la încheierea unui recensământ general al persoanelor şi locuinţelor?

Tema pretinde o dezvoltare pe larg fără să se omită subiectul atât de delicat al fraudei fiscale, mai răspândite decât se admite oficial şi împotriva căreia nu s-au găsit remedii eficiente.

Ne-guvernabilitatea sau guvernabilitatea limitată este de fapt, într-un fel sau altul, preocuparea nerostită şi nerecunoscută ca atare a tuturor guvernelor.