Enigma neuitatului Imre Nagy

Activist comunist la origine, Imre Nagy, a devenit un erou naţional al Ungariei. Arestat de ruşi, transferat în România, unde a fost interogat şi torturat, înainte de a fi judecat în secret şi apoi executat la 16 iunie 1958, Nagy rămâne o personalitate complexă, care va mai da mult de lucru istoricilor.

Peter Harmat şi Petre Iancu

A murit demn, fără să ceară îndurarea foştilor săi tovarăşi. Încât drumul fostului comunist ortodox, crescut la şcoala de cadre a sovieticilor şi trecut prin purgatoriul cominternisto-stalinist s-a încheiat cu totul altundeva decât prevestise debutul carierei sale de soldat de partid.

În final a devenit un luptător pentru libertatea şi neatârnarea Ungariei, deşi, timp de 13 ani, nu învăţase pe lângă Buharin, consilierul lui Stalin, ucis de către dictator, decât cum să supravieţuiască sângeroaselor epurări operate cu regularitate de către tătuca şi regimul său bolşevic.

Se descurcase atât de bine la Moscova, încât fusese inclus în primul guvern comunist, cel al lui Matyas Rakosi, instalat de armata roşie după alungarea naziştilor în 1944.

Doar 12 ani mai târziu, acelaşi Imre Nagy trecuse cu arme şi bagaje în tabăra adversarilor ocupaţiei ruseşti şi ai totalitarismului de extracţie sovietic. Armata care-l adusese la putere devenise, în opinia sa, una agresoare, lipsite de orice legitimitate:

„Aici vorbeşte Imre Nagy. Trupele sovietice au lansat în zori un atac asupra capitalei noastre cu intenţia de a înlătura guvernul legal şi democratic al Republicii Populare Ungaria. Trupele noastre se află în luptă”, declara Nagy, la 4 noiembrie 56, adresându-se deopotrivă poporului său şi lumii întregi, în special occidentului, din partea căruia spera să obţină ajutor.

Nagy n-avea să-l primească. In schimb, tancurile sovietice aveau să înăbuşe în sânge revoluţia. Aparatul represiv al Moscovei avea să-l aresteze pe liderul ei, refugiat iniţial în legaţia iugoslavă, deşi autorităţile impuse de Kremlin îi promiseseră că-i vor permite să se refugieze în străinătate.

După un an şi jumătate de pregătiri asidue, după un val de teroare şi de arestări dezlănţuit de succesorul lui Nagy, Janos Kadar, instalat de NKVD la cârma Ungariei liderului rezistenţei maghiare avea să fie asasinat.

Dar cum de-a fost posibil ca un activist devotat să devină şeful rezistenţei anticomuniste? Această enigmă n-a putut fi niciodată elucidată fără rest. În teroarea cotidiană a anilor 50, fiul de ţărani încercase, ce-i drept, să impună mărunte reforme menite să facă viaţa populaţiei cât de cât suportabilă.

Dar în octombrie 56, când sute de mii de unguri au ieşit în stradă ca să protesteze împotriva Moscovei şi i-au cerut chiar lui Nagy să preia conducerea revoltei premierul a ezitat. Li s-a adresat oamenilor mai întâi cu apelativul marxist de „tovarăşi”, înainte de a-şi asuma pe deplin revendicările de libertate, democraţie şi independenţă naţională ale compatrioţilor săi.

În final, nici Nagy şi nici colaboratorii săi apropiaţi, executaţi împreună cu el pentru că n-au acceptat să trădeze idealurile revoluţiei anticomuniste n-au împărtăşit soarta pe care le-o rezervase regimul. Cu toţii fuseseră înhumaţi la repezeală în morminte anonime în speranţa că naţiunea îi va da uitării.

Nu s-a întâmplat aşa. La 16 iunie 1989, cu doar câteva luni înaintea prăbuşirii imperiului comunist, au fost reînhumate solemn rămăşiţele pământeşti ale lui Nagy şi ale altor 5 fruntaşi ai revoluţiei maghiare.