Este Catedrala Mântuirii Neamului o erezie?

Gabriel Liiceanu admitea într-un articol recent că subiectul ”mântuirii neamului” conține ceva grav de vreme ce se discută atât de mult despre el. Dar gravă ar fi în opinia sa mai curând eroarea de a spune că mântuirea este, într-un anumit sens, colectivă. Iisus, pretinde Gabriel Liiceanu, nu a venit în lume ca să mântuie un neam, ci pe fiecare individ în parte și omenirea toată. Mântuirea neamului, susține el este o erezie a ortodoxiei autohtone. Iar prin urmare Catedrala Mântuirii Neamului ar fi o construcție eretică al cărui nume ar trebui, eventual, schimbat, căci contravine adevăratei credințe. (Există catedrale ale „mântuirii neamului”?, Contributors, 20 mai 2016)

Ar trebui să-i dăm dreptate într-un punct. Creștinismul nu propune o mântuire paușală, a unui neam in corpore și fără deosebire. Neamul înțeles ca pură genealogie (și, prin extensie, ca spațiu etnic) va fi divizat dramatic de venirea lui Iisus, care operează o distincție între cei înrudiți după sânge și cei care urmează calea deschisă de el: ”Și întinzând mâna către ucenicii săi a zis: iată mama mea și frații mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă.” (Matei 12, 49-50). Iar cu altă ocazie Iisus spune: ”Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” Luca (12,51). Lipsa de părtinire etnică a creștinismului este iarăși în afară de orice îndoială, cel puțin în scrisorile lui Pavel, căci el, evreul, spune: ”dator sunt și elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților”. (Romani 1,14).

Dar dincolo de această constatare preliminară, Gabriel Liiceanu se înșală. Căci, cu aceeași ocazie cu care rupe legăturile de sânge, Iisus instituie alte legături, menite, la rândul lor, să fundeze o comunitate. Iisus separă un neam de un alt neam sau, mai exact, întemeiază un neam nou după criteriul vocației, al chemării mesianice (”cine va face voia Tatălui”). Credința nu are niciun sens pentru un individ izolat, ea nu își dezvăluie valoarea decât în comunități unite prin practică, care la rândul ei nu este altceva decât o celebrare a vieții în comun. Masa luată împreună, de pildă, era un aspect vital care deosebea pe credincios de necredincios. Apostolii întemeiază peste tot unde se duc câte o comunitate creștină și nu e nimic mai grăitor decât faptul că epistolele lui Pavel se adresează romanilor, galatenilor, corintenilor, efesenilor, adică neamurilor. Ele nu au un adresant individual, chiar dacă, în unele scrisori sunt numite unele persoane, pe care Pavel le întâlnise cu diferite ocazii. Epistolele nu sunt destinate lecturii private, urmând să fie citite în momentele în care întreaga comunitate era adunată, femei, bărbați și copii, căci li se adresa tuturor deopotrivă.

Așa cum s-a mai spus, în limbajul de azi, epistolele lui Pavel erau scrisori deschise sau proclamații. Ele erau adresate ”neamurilor” și nu unor indivizi izolați (savanți, filosofi, asceți) care ar coresponda unii cu alții pe tema mântuirii individuale. (Ca să răspundem rapid la o obiecție posibilă: pustnicul se roagă pentru toți, după cum Wittgenstein părăsește comunitatea de la Cambridge pentru o cabană în pădure ca să gândească inclusiv în numele ei. Comunitatea este mereu prezentă).

Ideea fusese foarte clară în Vechiul Testament, acolo unde sunt pedepsite stirpe întregi și unde Dumnezeu, după îndelungi ezitări, face excepții pentru indivizii mai virtuoși, care vor întemeia alte neamuri. Și asta deoarece criteriile însele ale virtuții erau legate de forma vieții în comun și nu de frumusețea trupului sau strălucirea minții. Iar la judecata ultimă se prezintă nu indivizii separat, ca în gândirea liberalismului contemporan, ci comunități întregi. Iar dovada cea mai bună că neamul e conceput ca ipostază esențială a omului și nu ca aglomerare circumstanțială de indivizi e invocarea îngerilor neamurilor, care se prezintă și ei la judecata de pe urmă. Prin urmare neamurile au un corespondent celest.

Dar în ciuda scindării pe care Iisus o provoacă în sânul evreilor consagvini, neamul ca subiect al mântuirii nu dispare, atâta doar că își delimitează altfel contururile. E adevărat că, din acel moment, ”nu toți cei din Israel sunt și israeliți” și că ”nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu” (Romani 9,6-8), dar să observăm faptul cel mai important și anume că forma comunitară rămâne relevantă, de vreme ce Pavel citează din Osea: ”Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu”, după care conchide: ”neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credință”. (Romani 9, 25-30)

În ciuda acestor lucruri, pe care încă nu le-am pus în evidență așa cum ar merita-o, Gabriel Liiceanu spune că: ”De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam”. Or, tocmai, chiar asta rezultă, doar că nu mai e vorba de un singur neam, ci de toate neamurile, dar nu în sensul naturii umane universale, de care vorbesc filosofii Luminilor, ci în cel al unității Creației.

E adevărat că există la noi un naționalism ortodox în răspăr cu Evanghelia, care, rafinându-se, ia și forma unui imitatio Iudaeorum (românii sunt poporul ales!), dar nu asta se regăsește în sintagma ”mântuirea neamului”. Confuzia e facilă și e posibil ca multă lume să înțeleagă că e vorba de o exaltare a etnicului sub paravan religios. Dar, așa cum am arătat, a vorbi de ”mântuirea neamului” e ceva care face parte, pur și simplu, din rutina tradiției. Nu excludem deloc ca unii ierarhi să cultive ambiguitățile, dar în sens originar, fie că ne convine, fie că nu, asta înțeleg creștinii prin ”neam”: poporul credincioșilor. Și, mai ales, nu poate fi vorba de un neam global, ca umanitate universală, ci de o mulțime de neamuri cu particularitățile lor, căci o comunitate în sensul concret al termenului - și nu ca reuniune abstractă - are nevoie de limite ca să se realizeze.

De fapt, ca să răspundem la întrebarea lui Gabriel Liiceanu, toate catedralele și toate bisericile din lume sunt, prin definiție, ale mântuirii neamului. Și ca să vorbim pe înțeles: Gabriel Liiceanu se va mântui - în sensul culturii - împreună cu ”poporul Humanitas”, adică cu cititorii săi de limbă română (ce regres!) care îi împărtășesc gustul și exigențele și care, într-un anumit sens, îi garantează existența. Fiecare colecție omagială sau fiecare nouă librărie sunt monumente închinate mântuirii ”poporului ales”.

În sfârșit, așa cum am sugerat deja, nu de teologie este vorba aici cu adevărat. Problema e politică, căci a contesta ”neamul” ca subiect al mântuirii, așa cum o face G. Liiceanu, este o mutare strategică a ideologiei liberale, care caută să răpească conservatorilor un argument prețios. Nu comunitățile locale (naționale), nu subsidiaritatea, nu democrația clasică, ci marile state supranaționale și conducerea centrală (imperiul) ar rezona mai bine cu mesajul ”universal” creștin. Argumentându-se că Iisus însuși detestă localul, creștinismul e preluat abuziv ca aliat al liberalismului global care tinde să niveleze diferențele în numele universalului. Dar nu există, oare, pe lângă demonii identității (filetismul, naționalismul) și demonii universalului?

Împotriva Catedralei Mântuirii Neamului s-a declanșat o campanie vastă pe toate vocile și nu pentru că oponenții ar avea cu adevărat scrupule teologice (cei care se pronunță în petiții muzicale sau în scris nu au, de regulă, nicio tangență cu Biserica), ci pentru că este, laolaltă cu numele ei, un simbol politic, sugerând că omul se mai poate încă împlini într-o realitate locală, cu trăsături particulare, ireductibile la ”esperanto”-ul cultural, politic, ideologic practicat în spațiul global.