Estul nu s-a înșelat cu totul

Iluzia frumoasei înfrățiri universale începe să se destrame. Refugiații nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, a spus-o chiar ministrul federal de interne, Thomas de Maizière: ”La început erau recunoscători pentru faptul de a fi aici. Întrebau unde este sediul poliției, unde sunt centrele de înregistrare sau unde ar trebui să meargă. Astăzi ei părăsesc centrele de primire, își comandă taxiuri și dispun în mod uimitor de banii necesari ca să străbată sute de kilometri de-a lungul și de-a latul Germaniei. Mai mult, fac grevă dacă nu le place cazarea și provoacă scandal din cauza mâncării” (Euronews). De altfel și opinia generală se modifică în defavoarea imigranților. Dacă înainte de marele exod, publicul german alimentat intens cu știri despre tragedia Siriei și ororile ISIS, exprima o mare receptivitate, acum 51% dintre germani se arată profund îngrijorați (sondaj ARD).

Ceața sentimentalismului se ridică și începe să se vadă ceea ce esticii, mai sceptici prin propria istorie și mai greu de fermecat cu chemări idealizante, spuseseră din prima clipă. Nu doar cei ”nefrecventabili” - cum pretinde o presă ideolgizată până la mistificare -, dar și polonezii, lăudați pentru virajul de ultimă clipă în chestiunea cotelor. Desigur nu oficialii în funcție ar fi de citat, ci aceia care vorbesc liber, nemaiavând nimic de pierdut, așa cum este legendarul lider al Solidarność, Lech Wałęsa: ”Polonezii au pensii și salarii ca vai de capul lor și trăiesc în locuințe insalubre. Îi privesc pe refugiați la televizor și constat că arată mai bine ca noi. Sunt bine hrăniți, bine îmbrăcați și poate chiar un pic mai bogați decât noi” (Le Monde Juif).

Contează impresia vizuală? Contează, căci cu toate eforturile, e greu să ascunzi cu adevărat amprenta sărăciei cronice sau a nefericirii adânci. Estul a văzut aceste lucruri într-o clipită, tocmai pentru că știa din dramatica sa experiență că nu poți salva aparențele decât în mică măsură. De altfel românii (din stratul popular, desigur) se mai recunosc și astăzi unii pe alții când se întâlnesc pe străzile orașelor occidentale, și asta după un sfert de secol de la căderea cortinei de fier.

Dezacordul dintre Vest și Est s-a întemeiat însă în cea mai mare măsură pe o neînțelegere. Nici România și nici măcar hulita Ungarie a lui Viktor Orban nu a spus că Europa ar trebui să rămână indiferentă și rece la tragedia sirienilor, ci doar că ar trebui să traseze de la bun început anumite limite, restaurând totodată regulile Schengen. Ceea ce a determinat autoritățile de la București să voteze împotriva cotelor nu a fost numărul propriu-zis al refugiaților care li se repartizase, ci faptul că se vorbea de o deschidere fără limite.

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, refuzase să vorbească de limite și de aici s-a născut spaima unui exod fără sfârșit. Putem înțelege că Angela Merkel nu a dorit să vorbească de limite tocmai pentru a nu da impresia că dreptul la azil ar fi condiționat de numărul solicitanților. Căci azilul ține de o obligație morală absolută, indiferentă la circumstanțe. Numai că modul acesta de exprimare e ambiguu. Astăzi însă, autoritățile de la Berlin nu mai pot ocoli subiectul limitelor, oricât de stingheritor ar fi el: ”Germania trebuie să fixeze o limită a numărului de migranți și refugiați pe care poate să-i primească”, a declarat luni ministrul de interne, Thomas de Maizière. Ministrul de Finanțe, Wolfgang Schäuble, care se confruntă zi de zi cu solicitările Landurilor, fusese însă primul care se pronunțase pentru adoptarea unor restricții mai clare.

Desigur oficialii germani continuă să păstreze în general un ton optimist și dătător de încredere, dar o schimbare de optică e pe cale să se producă.

Așadar Estul nu s-a înșelat cu totul. Cotele au fost refuzate nu în virtutea dimensiunii lor (cu siguranță pentru o țară ca România 6000 de refugiați nu sunt o povară prea grea), ci din cauza caracterului lor permanent și a unei deschideri totale care le-ar transforma pur și simplu într-un masiv transfer de populație, în cadrul unei inginerii sociale fără precedent, așa cum o teoretizase, bunoară, George Soros, un campion global al ”deschiderii” ca ideologie. ”În scopul de a putea absorbi și integra mai bine de un milion de imigranți în fiecare an, spune G. Soros, UE va trebui să mobilizeze și sectorul privat - ONG-uri, organisme umanitare și intreprinderi…. ” (project-syndicate.org) Planul său este vast și exprimă perfect caracterul imperativ al utopiei umanitare, pentru care prosperitatea de azi a Europei occidentale ar fi ceva, oarecum, vinovat și fără sens și prin urmare ar trebui pusă la lucru în beneficiul ”marilor idealuri”. G. Soros a emigrat demult peste ocean, dar exact aceste idei animă și stânga liberală europeană.

Am mai spus-o și nu strică să o repetăm: pe scena lumii stau astăzi, față în față, simțul realității și al măsurii împotriva marii utopii a paradisului coborât pe pământ, camuflate bine în frazeologie politică post modernă. Dacă Europa se vrea cu adevărat extinsă și solidară, ar trebui totuși să încorporeze ceva și din experiența Estului și să învețe din scepticismul ei salutar.