Etimologia politică

În rubrica sa din ”Dilema veche”, profesoara Rodica Zafiu analizează apariţia unor sensuri noi pentru cuvântul ”decent”, introdus, se pare, în limba română în secolul al XIX-lea, ca urmare a influenţei franceze. Astăzi ”decent” nu mai înseamnă doar ceva care respectă buna cuviinţă, ci şi calitatea lucrurilor acceptabile sau convenabile. ”Decente” pot fi astăzi salariile, pensiile, locuinţele şi, de fapt, tot ceea ce se înscrie în standardele de mijloc ale vieţii sociale. Autoarea acestei rubrici excelente, începute cu ani în urmă în „România literară”, observă că noile accepţiuni sunt destul de vagi şi că ele sunt conţinute, latent, în etimonul latin. Totuşi, de ce ar fi fost actualizate aceste latenţe? De ce cuvântul care însemna opusul lucrurilor ruşinoase, care atrag dezaprobarea sau oprobriul, desemnează azi ceva care defineşte aspiraţiile minime ale clasei de mijloc?

Întrebarea pusă astfel depăşeşte domeniul lingvisticii. E deja o problemă politică, dar nu una oarecare, ci una de prim ordin. Limba româna a mers în pas cu epoca şi cu evoluţia societăţii către capitalism, competiţie şi inegalitate socială asumată ideologic.

În liniile sale generale, gândirea politică, care subîntinde practicile vieţii de zi cu zi, admite inegalitatea socială ca expresie a meritului şi ca rezultat al competiţiei, dar, în acelaşi timp, defineşte pragul de la care cineva poate considera că ”a reuşit”. Fără acest prag minim de satisfacţie socială, validat colectiv, am trăi într-o stare de competiţie surescitată, în care toată lumea s-ar considera perdantă.

Standardele medii de viaţă, minima satisfacţie, reuşita validată obiectiv prin calitatea obiectelor posedate sunt un remediu pentru inegalitatea perpetuă, care devine în anumite epoci cu totul extravagantă. Diferenţa poate fi uneori atât de mare, încât ideea ”meritului” sună dubios, ca justificare insolentă.

Într-o paranteză rapidă, să spunem că administraţia Băsescu nu a fost susţinută în cel de-al doilea mandat doar de motivaţiile de dreapta ale unei minorităţi dinamice, ci, în primul moment, şi de aspiraţiile mult mai largi către egalitate socială, stimulate de toate promisiunile sonore privind uniformizarea veniturilor şi tăierea vârfurilor ”nesimţite”. Resentimentul antiprezidenţial are ca temei nu doar tăierea salariilor, ci şi înşelarea acestor aşteptări de justiţie socială.

Revenind, să observăm esenţialul: standardul minim de viaţă acceptabil ca aspiraţie a clasei de mijloc este ceva care se sustrage aspectului ruşinos al sărăciei. Căci, sărăcia nu e doar suferinţa imediată a privaţiunii, ci şi suferinţa de gradul al doilea, provocată de ruşinea de a fi eşuat şi de a nu fi atins mimime standarde.

Dacă sensul vechiului etimon latin a fost reactualizat este pentru că sărăcia a redevenit în România de după 1989 ceva ruşinos şi stigmatizant. Sărăcia este ”indecentă”. Nu doar forţa globală a limbii engleze va fi impus această evoluţie, ci poate mai ales nevoia societăţii româneşti de a-şi defini ea însăşi pragul de la care cineva a evadat din ruşine, înscriindu-se în sfera acceptabilităţii sociale. (Nici societatea din perioada comunistă nu era străină de acest înţeles, dar nu putea vorbi deschis despre asta.)

Iată de altfel de ce accepţiunile acestea noi ale cuvântului ”decent” sunt atât de vagi şi par să aibă o aplicabilitate nelimitată: pentru că ele nu au sens decât într-un sistem precis de referinţă sau, altfel spus, sunt valori relative. Ceea ce e ”decent” într-un loc ar putea părea de-a dreptul pauper într-un altul. Sau ”decenţa” unora ar putea trece în ochii altora drept veritabilă opulenţă. Vagul îi asigură acestui cuvânt funcţionalitatea, căci rolul său e să ofere consolarea unei minime reuşite şi, totodată, să adoarmă spiritul revendicativ.

Ca funcţiune socială, cuvântul ”decent” din limba română este însă extrem de bogat, căci răspunde unor nenumărate intenţii imposibil de inventariat. Dar e important să ştim că e mai degrabă un cod social, un mod de a comunica al celor care au standard de viaţă comun, care îşi transmit unul altuia, rapid şi condensat, o informaţie mult mai bogată decât lasă să se vadă vagul semantic al termenului. Căci dacă vorbesc doi oameni cu nivele foarte diferite de viaţă, cuvântul nu doar că îşi pierde orice înţeles, dar poate produce teribile neînţelegeri.

De fapt condiţia ciudată şi paradoxală a acestui cuvânt este că nu poate fi explicat celui care se găseşte în afara sferei sale de aplicare. Ar fi cumva ”indecent” să explici unui sărac lipit pământului ce înţelegi tu, exponent al clasei de mijloc, prin nivel de trai ”decent”. Este ”indecent” (lipsit de tact) să vorbeşti despre ”decenţă” ca şi cum ar fi o normă universală. În orice caz, cu cât este mai incomunicabil acest cuvânt, cu cât este el mai opac, cu atât societatea este mai plină de tensiuni problematice.