Europa mea: Ca un cor de operă

Opera este privită ca o formă conservatoare de artă. Şi, într-o oarecare măsură, acest lucru este adevărat. Arii vechi sau foarte vechi sunt interpretate fidel, aducându-se, astfel, un omagiu autorilor, dispăruţi dintre cei vii încă de acum sute de ani. Nu are, deci, nicio importanţă dacă reprezentaţiile sunt lungi sau de-a dreptul plictisitoare. Apoi, să recunoaştem că opera nu-i pentru oricine. De pildă, ai nevoie de timp pentru a te obişnui cu scenele foarte lungi de cântat, care urmează morţii unuia dintre personaje.

Alteori, opera este minunată, beneficiind de o punere modernă în scenă şi de un conţinut actual. Muzica, soliştii, ba chiar şi corul au puterea de a te răpi din cotidianul tern, fermecându-te. Însă puţină lume ştie că un cor de operă este un ansamblu internaţional. În acest mediu, migraţia a avut efecte benefice.

Sunt deseori întrebată: "Auzi, dar tu ce faci în corul ăsta? Câţi sunteţi, patruzeci, şaizeci, optzeci? E un cor paralel? Hm, da, va fi greu, nu te invidiez. Corul e întotdeauna problematic..." Membrii corului se numesc Vessela, Boriana, Vilislava, Nasko, Vesko şi Gyuri. Ca să nu mai vorbesc despre nenumăraţii "Kim".

Aceşti oameni vin din Bulgaria, Macedonia sau Moldova, ţări care, nu de puţine ori, sunt cunoscute pur şi simplu ca "Balcanii". Ei locuiesc în Germania, Austria sau Elveţia, contractele lor nu pot fi reziliate, conduc Mercedes-uri scumpe şi fac parte din corul aceluiaşi teatru de stat în care lucrez şi eu.

În teatrul clasic, corul este o raritate, cu excepţia tragediilor vechilor greci. Altfel, el face parte în mod tradiţional din operă, acolo unde l-am întâlnit şi eu, ca regizoare. Este corul o masă compactă? Un grup de oameni îmbrăcaţi şi mascaţi identic? Sau este el mai degrabă individual? Şi cum este controlat fiecare individ care face parte din el? Se spune că nu poţi auzi decât 7 voci care cântă simultan. Ce se întâmplă, deci, cu ceilalţi cincizeci de corişti în acest timp? Stau de vorbă, se scobesc în nas?

Cred că a sosit vremea ca, acum, după zece ani de regie în slujba operei, să fac un bilanţ. După o probă de cor mă simt chiar şi astăzi ca lovită de un tractor. Ore întregi îmi ţiuie urechile şi simt că nu mai vreau să văd niciodată oameni.

Pentru că, da, coriştii sunt un grup de oameni care apar mai mult sau mai puţin simultan la probe şi care folosesc fiece secundă pentru a-şi găsi locul şi a sta de vorbă cu vecinii de scenă. Sunt oameni care nu pot urca scările din pricina genunchiului, care nu pot fuma pentru că trebuie să îşi menajeze vocea şi care reacţionează alergic la soluţiile ignifuge cu care sunt impregnate cortinele. 

Costumele de probă nu sunt îmbrăcate pentru că sunt îmbâcsite, iar pantofii nu sunt încălţaţi pentru că sunt prea strâmţi. Iar dacă au interpretat Wagner cu o seară înainte, a doua zi nu mai ai ce să faci cu ei. În mod normal, după fix trei ore, probele se încheie, atât în Germania, cât şi în Austria şi Elveţia, indiferent dacă este vorba de un act sau de trei acte nesupuse repetiţiei. Şefii corului nu îngăduie abateri de la această regulă. Adevărul este că şi mie mi-ar plăcea să fac parte din acest sindicat!

Apoi, pe nepusă masă, începe forfota şi toată lumea se agită ca furnicile. Coriştii câştigă mai bine decât soliştii tineri, care vin la repetiţii cu autobuzul şi care trag cu un ochi uşor invidios la maşinile scumpe ale primilor. Eu una am ajuns să iubesc între timp corul! Mă bucur că există. Şi nu, chiar nu am defel porniri masochiste. Corul este o adunătură de invidivualişti, forţaţi de împrejurări să cânte împreună o viaţă întreagă. În unele locuri, majoritatea coriştilor provine din Ucraina şi Polonia. În altele, din Bulgaria sau Cehia.

Când încep primele probe îmi prezint conceptul. Niciun zâmbet, nicio reacţie, niciun semn de viaţă. Mi se pare formidabil să poţi rezista atât de mult fără a respira. Am învăţaţ eu însămi cum să ţin în frâu orice pui de nesiguranţă, aşa că respir şi zâmbesc eu pentru ei. Mai vreau să spun că am o memorie a numelor deplorabilă. Aşa că încerc să ţin cont de indicaţiile prietenului meu Uwe, care mi-a spus să ţin minte toate numele coriştilor!

Vorbesc sârbo-croată cu mult curaj în cazul care ei nu înţeleg germana mea. Sârbo-croata are tot atâte elemente în comun cu limba bulgară cât are cu cea germană. Însă eu vin "din altă parte", din marea zonă a Balcanilor şi toată lumea ştie cine a fost Tito.   

Există o grupă mai mare sau mai mică de coreeni. Nu voi înţelege niciodată de ce aceşti oameni râd la glumele mele şi îmi înţeleg umorul, deşi au fost crescuţi la zeci de mii de kilometri distanţă.

Fiecare membru al corului are o biografie, o personalitate aparte şi, desigur, defecte. Mi se pare senzaţională treaba asta. Nu arată perfect precum actorii tineri, slabi, frumoşi şi niţel frivoli. Nu, aici la operă vorbim despre adevăraţi coloşi, despre feţe şi tipologii de oameni. Unii-s prea mici, alţii prea mari şi, deseori, prea graşi.

Fiecare dintre ei a interpretat cel puţin de patru ori Carmen şi Balul Mascat al lui Verdi, ca să nu mai vorbim despre "bărbier". Cu toţii cunosc materia de mai mult timp decât mine, motiv pentru care vor să afle cam de ce sunt în stare.

Cum nu mă mai uit, cum începe pe scenă cel mai frumos dans de nuntă din Balcani. Sasko are experienţă, se vede din avion! După câteva momente apar trei idei viabile de la corişti. Ei sunt artişti ca noi ceilalţi, doar că de-a lungul carierei lor solo au apărut mereu diverse lucruri. Ba un război, ba o altă catastrofă. Alteori, doar dorinţa de a cunoaşte lumea întreagă. Fără aceşti corişti veniţi din toate colţurile Balcanilor, unele teatre de stat din Germania ar trebui să fie închise.

Să fii 40 de ani parte dintr-un grup. Să nu faci prea mulţi paşi înapoi, dar să continui să cânţi. Câteodată, optzeci de oameni împart aceeaşi perucă doar pentru că unei costumiere i s-a părut o idee bună, iar alteori întregul cor trebuie ascuns în spatele unui perete mobil, pentru că regia are "alergie" la grupuri mari de oameni. Apoi, sunt momentele în care toţi trebuie să facă pe puii de găină sau să joace rolul unor pietre, în funcţie de ceea ce solicită scenograful.

Prin urmare, chiar trebuie să ai un spate super solid din punct de vedere sindical pentru a te putea răzbuna pe regizor, pe scenografi şi costumieri. Corul este mai mult decât un cor. Corul este o strategie de supravieţuire, lucru pentru care manifest înţelegere fără rezerve.

Autor: Adriana Aldaras / vd