Europa mea: Ce fac francezii din Europa?

Să ne gândim în aceste zile, în care ploaia și frigul par a fi declarat război primăverii, la râme. E răspândită ideea că o râmă se poate regenera, dacă o tai în două. Dar, din păcate, nu e așa. Dacă îi tai partea din spate, râma își poate reconstrui coada în totalitate. În partea din față are capacitatea de a înlocui primele patru segmente. În schimb, cea mai slabă este regenerarea zonei de mijloc. Nu poți tăia în două o râmă, așteptându-te să obții două târâtoare.

Puteți, dacă vă interesează, să răsfoiți un manual de biologie sau să căutați în internet informații despre capacitatea de regenerare a râmelor. Vă puteți, sigur, întreba, ce legătură au toate acestea cu Europa: cît s-ar putea tăia din Europa? Cât mai putem ține acest continent pe masa de operație, cât mai putem tăia din el, cît mai putem inventa Europe mai rapide și altele mai lente, prefăcându-ne că avem în fața ochilor o Europă compactă? De la al câtelea segment devine Europa neregenerabilă? În acest sfârșit de săptămână miza e mare.

Proiectul ”de pace” de șaptezeci de ani nu a adus chiar atâta pace

Marine Le Pen, experimentata politiciană a dreptei europene, dorește, dacă ajunge președinta Franței, să împartă Europa în două. Frexit-ul nu ar fi un segment care să se regenereze. Frexit-ul ar fi o tăietură prin mijlocul Europei. Nu poți să nu te enervezi, ca europeană, când vine vorba despre faptul că soarta Europei poate fi decisă de câteva milioane de francezi. Francezi, despre care, de fapt, nu știm nimic. Pe cei ce suferă nu-i cunoaștem, ei nu demonstrează, nu călătoresc. Cei rămași în urmă nu apar la talk show-uri și nici în titlurile ziarelor. Cunoaștem numai rezultatele sondajelor. Cifre și atât. Și totuși, avem o soartă comună.

Sigur că Europa neoliberală a ultimelor decenii i-a lăsat pe mulți de căruță. În plus, a creat o sciziune între nord și sud. Sigur că tineretul din sud și-a pierdut viitorul în statisticile șomajului. Scriu acest articol din Istria. În fiecare zi trec pe lângă o fabrică de textile dezafectată și aud în mod repetat povești despre cum aceasta oferea odată de lucru pentru 2.000 de oameni. Locuri de munca ce acum se găsesc în India, China sau te miri pe unde, în locuri în care timpul oamenilor transformat în ore de muncă valorează și mai puțin. Generația următoare, copiii muncitorilor de la fabrica de textile lucrează de cele mai multe ori în domeniul gastronomiei. Îmi amintesc cum am auzit într-o vară niște politicieni spunând că ar trebui să ne obișnuim cu faptul că această regiune a Europei va spăla așternuturile nord-europenilor în deceniile ce urmează. Nu prea sună a slogan de solidaritate.

Mi se pare că oamenii din Europa nu și-au înțeles asemănările și, în consecință, nu au înțeles acest continent. Europenii sunt nemulțumiți de elitele lor, dar nici nu caută să-și cunoască tovarășii care le împărtășesc soarta din țările vecine. Europa, acest mare proiect pentru pace. Numai ignoranța politicii europene de a vorbi în continuu despre pacea de 70 de ani! Elita politică poate să-și permită acest lucru numai pentru că Europa încă nu e omogenă.

Ar mai fi multe de făcut pentru a percepe acest continent așa cum este el – acest lucru devine clar cel târziu acum, când unitatea sa se clatină. În Europa a fost război – proiectul de pace de 70 de ani nu a adus pacea tuturor. Iugoslavia a fost un exemplu, iar acolo s-a întâmplat, la o scară mai mică, ceea ce încearcă acum unii politicieni la o scară mai mare. În loc să fie unul pentru toți și toți pentru unul, mai bine le este să spună: noi pentru noi. Mă întreb dacă societatea franceză chiar are impresia că poporului o să-i meargă mai bine ca o mică ”Grande Nation” în această lume, decât o ”Grande Nation” într-o mare Europă, din perspectivă globală.

Ce s-a ales de puterea micilor state în structura UE?

Aici, în Istria, vorbesc cu oamenii din generația mea, deci oamenii care își amintesc de Iugoslavia socialistă, dar care fac deja parte din capitalismul turbo. Când nu e nimeni în preajmă, își pun întotdeauna întrebarea, ce ar fi fost, dacă am fi intrat în Europa împreună și am fi astfel mai puternici? Nu mai este de conceput; pentru mulți chiar o blasfemie să se joace cu un astfel de gând;  dar recent, mi-a spus cineva, după câteva pahare de vin: ”Am fi fost cineva în Europa, dacă rămâneam Iugoslavia. Ca Iugoslavia am fi o piață cu greutate. Așa, fiecare o are pe lui. Asta vrem. Și investitorii cumpără totul”.

În cele mai mari ziare din Croația a apărut în această săptămână un studiu, conform căruia, politicienii corupți au cele mai multe șanse de a fi aleși. Se credea că totul va fi mai bine atunci când prioritare sunt propriile interese. Dar străzile, imobilele dărăpănate, spitalele, școlile publice, deci tot ce aparține poporului nu se află neapărat într-o stare mai bună. De promisiunea că vom avea grijă de tot ceea ce e al nostru nu va profita neapărat publicul larg, ci cu siguranță orice ”Homo Economicus”, care se pricepe să-și îmbunătățească condiția, oricum privilegiată.

Era o vreme în care nici cel mai bogat dintre bogați nu putea să transforme o insulă într-una privată. Nici măcar Brad Pitt. În ziua de astăzi, pământul stă deseori la dispoziție pentru străini, iar impulsurile strategice din partea Bruxelles-ului lipsesc. Ce s-a ales din puterea noilor state mici în structura UE? Și ce se va alege din statele mari, dacă mâine se vor trezi singure în fața lui Trump sau a lui Putin și vor trebui să poarte negocieri? Ar trebui să se gândească bine la acest lucru, înainte de a tăia Europa în două. Ar fi tragic dacă - la fel ca în Marea Britanie - și în Franța cel mai căutat termen pe internet în dimineața de după alegeri ar fi ”Europa”. Poate n-ar fi o idee rea ca oamenii să caute înainte de alegeri termenul ”râmă”.

Jagoda Marinic este o scriitoare, dramaturgă și jurnalistă germano-croată. S-a născut la Waiblingen, părinții ei fiind croați imigranți. În prezent locuiește la Heidelberg. Cel mai recent roman al său este "Made in Germany - Ce e german în Germania?", în care abordează subiectul identității Germaniei, ca țară de imigrare.