Jocul lui Erdogan cu identitatea turcilor din Germania

În urmă cu 25 de ani, pe 29 mai, la Solingen, era incendiat un imobil locuit de cetăţeni turci. Cinci fete şi femei din familia Genc îşi găseau atunci sfârşitul în acest atentat cu motivaţii rasiste. Cancelarul de la vremea respectivă, conservatorul Helmut Kohl, nu a participat la funeralii. Purtătorul lui de cuvânt, Dieter Vogel, justifica absenţa acestuia prin "Dumnezeu ştie ce alte întâlniri importante" ale cancelarului, explicând şi că nu este cazul "să ne afundăm în turismul cu condoleanţe".

De atunci s-a mai schimbat câte ceva. La comemorea de săptâmâna viitoare va participa cancelara Angela Merkel. Prezent va fi şi ministrul turc de externe, Mevlüt Cavusoglu. A fost dorinţa expresă a lui Mevlüde Genc, mama, bunica şi mătuşa victimelor, de a avea alături reprezentanţi oficiali ai guvernelor german şi turc.

După atentat, Genc - acum în vârstă de 75 de ani - s-a implicat intens în reconciliere, fiindu-i atribuit Ordinul Crucea Federală de Merit (Bundesverdienstkreuz). Când, în urmă cu cinci ani, am vizitat-o în noua ei casă pe Genc, nu am sesizat nicio secundă existenţa vreunei îndoiali în ceea ce priveşte lupta ei împotriva urii prin reconciliere. O femeie impresionant de puternică, care încă din 1996 s-a decis cu bună ştiinţă pentru cetăţenia germană. "Trăiesc în Germania, deci vreau să am cetăţenia germană", aşa explica ea atunci decizia.

Lumile noastre sunt de mult multipolare

Cu totul altfel s-a decis un alt membru al familiei, Kamil Genc, cu două generaţii mai tânăr decât Mevlüde Genc. Tânărul se prezintă pe Twitter cu un slogan care poate suna patetic pentru germani, dar care pe cititorii turci îi duce cu gândul la naţionliştii şi fasciştii turci: "Un steag, o limbă, o naţiune". Pe pagina lui de Facebook face propagandă exclusivă pentru preşedintele Recep Tayyip Erdogan. Aşa încât nu mai trebuie să surprindă pe nimeni că Kamil Genc s-a deplasat de la Solingen la Sarajevo, pentru a-l vedea în campania electorală pe preşedintele lui.

Mult discutata relaţie germano-turcă se desfăşoară între aceşti doi poli şi este la fel de greu de analizat precum cele două atitudini diametral opuse ale membrilor aceleiaşi familii.

Dacă urmărim însă dezbaterile din presă şi mai ales pe cele desfăşurate pe reţelele de socializare, răspunsurile sunt simple: integrare deficitară. O explicaţie banală, la care se apelează când apar conflicte în comunităţile de imigranţi. 

Trebuie să acceptăm că lumile noastre sunt de multă vreme multipolare şi că oamenii au identităţi hibride. Mesut Özil poate fi jucător în naţionala de fotbal a Germaniei şi simpatizant al preşedintelui turc, chiar dacă personal găsesc fotografia lui cu Erdogan de condamnat din punct de vedere moral. Bekir Alboga poate fi responsabil pentru promovarea dialogului în numele musulmanilor turci din Germania şi poate candida pentru partidul lui Erdogan în Turcia. Kenan Kolat, ani la rând purtător de cuvânt al turcilor din Germania, poate face parte din conducerea extinsă a SPD şi în egală măsură poate candida pentru formaţiunea social-democrată CHP din Turcia.

Erdogan le dă încredere simpatizanţilor din străinătate

Care ar fi definiţia integrării, dacă le-am acuza pe aceste trei persoane publice de integrare deficitară? De ce se pornesc zece mii de turci din străinătate la un drum mai lung de 1000 de km, doar pentru a asculta discursul electoral de 40 de minute susţinut de Erdogan la Sarajevo? Posturile TV turceşti difuzează oricum orice apariţie live a autocratului lider. La fel de greu de înţeles este că peste 60 la sută din alegătorii turci din Germania profită de drepturile şi libertăţile democratice, se organizează în asociaţii politice şi religioase, dar votează în Turcia un lider care a contribuit la creşterea numărului de violenţe, care îi aruncă după gratii pe toţi criticii lui, care nu acceptă presa liberă şi care conduce de unul singur după lovitură de stat eşuată. Erdogan acţionează ca un şef mafiot, care se foloseşte de politică pentru a-şi apăra propriile interese.

În ochii alegătorilor lui, el este însă bărbatul puternic. Omul care, pentru prima oară în istoria Turciei, vorbeşte de la egal la egal cu europenii. Un politician care se prezintă conştient de propria valoare şi care îi ajută şi pe simpatizanţii lui din străinătate să capete încredere. Turcul din Germania nu mai este micul muncitor sezonier sau migrantul. Preşedintele lui stă la masă cu cei mai puternici lideri mondiali. Să ai o poză alături de el nu este penibil, din contră, micul turc privit până de curând de sus, este plin de încredere acum.

Un fel de a înţelege democraţia

Susţinerea de care se bucură Erdogan în rândul turcilor care trăiesc în Germania nu ţine doar de politica de integrare. La mijloc este şi democraţia, modul în care este înţeleasă, dar şi educaţia. Nu este Özil integrat, sau această chestiune nu mai contează pentru starul multimilionar, care ar putea juca oriunde în lume? Mai importantă ar fi clarificarea poziţiei lui faţă de libertatea de exprimare şi de opinie din Turcia.  Este el conştient de responsabilitatea lui ca "exemplu de integrare reuşită în Germania"? Cât de informat este el, pentru a şti că la alegeri Erdogan are nevoie de fiecare vot din străinătate şi că se foloseşte de imagine pentru a manipula alegerile?

Mă îndoiesc că aceste întrebări îi preocupă pe susţinătorii lui Erdogan, care îl urmează pas cu pas. Întocmai cum pun la îndoială şi teoria referitoare la sprijinirea despotului turc, pentru că în Germania ar fi marginalizaţi. Un răspuns mult prea simplist.

Mevlüde Genc a pierdut două fiice şi trei nepoate. De abia vorbeşte germana, dar vrea să se integreze în Germania. Dacă ne străduim să o înţelegem pe acestă femeie, poate vom înţelege cândva şi complicata relaţie germano-turcă.

Kemal Hür, născut în estul Anatoliei, trăieşte din 1980 la Berlin, a studiat germanistică, sociologie şi teatrologie şi lucrează ca free-lancer pentru postul public Deutschlandradio.