"Sentimentul de acasă"

Germania este profund divizată. Unii spun că trebuie/ar trebui/reuşim. Alţii susţin că nu vrem/putem/reuşim, că ne temem. Personal, am fost lovită din plin în primăvara anului 2015. A fost o tensiune insuportabilă, care mi-a marcat zilele şi mi-a răpit somnul. Deşi nimic nu era nou pentru mine. Trăisem pe pielea mea revolte, seisme şi chiar încerări de genocid: Albania 1990, 1997, Kosovo 1999. 

Îngrozitorul sentiment că totul se prăbuşeşte, că existenţa poporului şi a ţării tale sunt serios periclitate, reapărea brusc în viaţa mea. Prima surpriză a fost că, plecată de acasă încă din 1994, mă simţeam dintr-o dată profund legată de noua mea ţară. Îmi venea să plâng, mă durea şi mă temeam pentru germanii şi ţara a căror existenţă o credeam periclitată. Dintr-o dată, totul era pus în balanţă: siguranţa noastră, bunăstarea şi chiar cultura. Ce naiba se întâmplă? Fostul nostru cămin solid este pe punctul de a se dezintegra, de a fi luat de ape! Unde există un adăpost în care să mă ascund? În măruntaiele pământului?

Alţii serbau, vorbeau despre un viitor luminos, de schimbări epocale cărora ţara va trebui să le facă faţă şi pe care va trebui să le acceptăm cu inima deschisă, nu să le respingem cu încăpăţânare. Se proiecta pe cer viziunea unei lumi drepte, libere, a frăţiei - un singur curcubeu. Cât de nobil, de drept şi de vizionar! Ce păcat că unii încercau să strice euforia!

Mituri şi poveşti

Dar de ce am ajuns eu în tabăra scepticilor? Nu ar trebui să salut această serbare de bun-venit adresată străinilor şi celor nou sosiţi? Eu, care am fost primită cu braţele deschise şi care mă bucur încă de susţinere? 

Dacă sufăr atât de intens, atunci nu sunt complet oarbă, îmi spuneam eu. Dar unde să găsesc răspunsurile de care am urgent nevoie? În presa isterizată? Sau să caut în miturile şi imaginile care stau la baza umanităţii? Evident era că evenimetele la care asistam făceau parte dintr-o criză colectivă de identitate. Criza nu este doar una germană, ci una europeană. 

Identitatea europeană se bazează pe viziunea unificării, care s-a răspândit în occident după cel de-al Doilea Război Mondial. Decenii a fost o poveste de succes, care i-a animat pe mai toţi europenii, inclusiv pe mine, până după Războiul Rece.

Am crescut în estul Europei. Acolo versurile Internaţionalei ne motivau: "Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
Sculaţi, popor de osîndiţi! Azi nu sînteţi nimic în lume, Luptaţi ca totul voi să fiţi!". Fantastica idee a dreptăţii a distrus vieţile a milioane de oameni şi a ruinat întregi economii, până când a ajuns la ghena istoriei.

Există un motiv serios care a stat la baza victoriei viziunii occidentului asupra viziunii răsăritului: avea mult mai mult de-a face cu realitatea. Comparativ cu proiectul socialist, care încerca cu orice preţ să creeze "omul nou", vestul miza pe natura umană şi bunăstarea materială, pe negociere şi compromis pentru a obţine o societate bazată pe - ceea ce unii numeau - "raţiune sănătoasă".

Până când a venit criza şi Europa s-a divizat. Iar eu am devenit complet confuză. Această însufleţire apărută peste noapte în Germania, această atmosferă de acţionism nu îmi inspira încredere. Îmi amintea mai degrabă de patosul paradelor de 1 Mai, de ovaţiile prelungite din palatele congreselor, în fond de o catastrofă care i-a afectat pe toţi membrii familiei mele. Nu, nu este nici înţelepciune şi nici compasiune. Este o exeperienţă abstractă, teoretică şi ignoră necesităţile umane, experienţele şi sentimentele. Cine a trecut personal prin aşa ceva, nu poate avertiza destul de mult asupra consecinţelor. 

Este evident că viziunea noastră asupra Europei a ignorat o graniţă. Spiritul ei uriaş avea nevoie de valabilitatea universală. Într-o anume măsură, Europa a vrut să joace rolul lui Dumnezeu. În mitologie se numeşte hybris. Iar hybrisul este crunt pedepsit, atrage înfiorătoarea mânie a zeilor. În ultimul an, am simţit gustul amar al acestei experienţe. 

Perspective şi vise

De atunci am protestat, am scris, ne-am certat, am suferit, am înjurat. Eu însămi am luptat pentru înţeleapta viziune a vestului, aşa cum o ştiam eu. Am luptat pentru structuri viabile şi pentru continuitate, ţinând cont de tradiţie şi de sentimentul apartenenţei. Această analiză intesivă cu argumente pro şi contra este pentru mine singura cale de a reduce din presiunea suferinţei.

Şi chiar are efecte. De ceva vreme dorm mai bine. Ne apropiem şi începem să ne înţelegem mai bine unii pe ceilalţi. Eu sper tot mai mult să nu cunoaştem pedeapsa cea mare. 

Ce se întâmplă cu Europa? Şi acolo se schimbă ceva. Taberele încep să cedeze. Dacă Europa devine flexibilă, atunci nu se dezintegrează. 

Recent, într-un vis, îmbrăţişam Europa. O premieră pentru mine.  Şi acest mic stat, în vestul Balcanilor, în care sunt născută, era parte a Europei. Era o senzaţie caldă, ferice de acasă. A fost rapid şi trecător, dar m-am trezit ţinându-mă strâns de visul meu.

Scriitoarea albaneză Anila Wilms trăieşte din 1994 la Berlin. În anul 2012 a publicat primul ei roman în limba germană: "Uleiul albanez sau crima de pe strada Nordului".