Iepuraş paralizat în faţa şarpelui

Anul se încheie curând. Să-l numesc un an revoluţionar negativ? Un an care schimbă din temelii Anglia, SUA, UE, lumea. Lumea va fi alta fără britanici în UE şi fără un preşedinte la Casa Albă. Vreau să zic cu un preşedinte, dar care preferă să guverneze din propriul palat, din turnul său propriu şi personal, de la înălţimea unui tron aurit. Un preşedinte care, înainte de a se fi urcat pe cal şi înainte de a fi depus jurământul a reuşit deja să înspăimânte lumea.

Ne-ar mai putea lua prin surprindere evenimente politice înainte de sfârşitul anului? Slavă Domnului, alegerile prezidenţiale din Franţa vor avea loc abia anul viitor! Şi în Germania se va vota abia în 2017. Aceste alegeri sunt aşteptate cu înfrigurare.

Dileme nenumărate

An călătorit mult în acest an. Din Grecia în SUA şi din Anglia în România. Mereu m-am reîntors în Germania. La Berlin, unde locuiesc. UE a devenit şi casa mea. Nu sunt o turistă. Sunt un om care munceşte, care are de lucru în lume. Care are de lucru în numeroase ţări ale UE şi din afara UE. Un om conştient de faptul că viaţa în libertate presupune şi libertate de mişcare.

Indiferent că mă aflu în Germania sau mă aflu în afara continentului european, trebuie să mă gândesc mereu la Europa, la UE şi la consecinţele pe care le vor avea veştile înspăimântătoare tot mai frecvente. Întrebările nu contenesc. Ce se va întâmpla cu UE după Brexit? Vor urma şi alte ţări acest exemplu? Sau va exista o nouă apropiere? Va exista o reformă a UE? Va exista un derapaj spre dreapta în Europa şi în lume? Îşi va păstra şi îşi va apăra Europa valorile? Sau se va scinda şi se va spulbera Europa? Va fi limitată libertatea noastră? Va fi periclitată viaţa copiilor noştri?

Câtă responsabilitate îi revine fiecăruia din noi? Câtă libertate are fiecare din noi pentru a influenţa cursul evenimentelor, pentru a se repoziţiona, pentru a se reorganiza? Câtă responsabilitate să transferăm noi, cetăţenii, instituţiilor UE? De câtă securitate şi supraveghere avem nevoie cu adevărat? Trebuie să ne fie teamă de globalizare, de CETA, de TTIP?

UE neglijează ce e mai important

Nu sunt singura care îşi pune aceste întrebări. La Bournville, o suburbie a metropolei Birmingham, am stat de vorbă cu patronul unei carmangerii. Sunt mereu curioasă cum trăiesc oamenii într-o ţară. Ce mănâncă. Cum gândesc. Ce doresc, mă întreabă patronul. Vreau să mă uit mai întâi, îi răspund. Pentru asta nu cerem bani, îmi spune el, jovial. Râdem amândoi. Mă folosesc de ocazie, pentru a-i adresa o întrebare arzătoare: Ce crede el despre UE? Am ieşit, spune el, şi sunt foarte mulţumit. De ce?, îl întreb. Ne vom descurca mai bine singuri. UE vrea să ne spună cum să trăim. Şi noi nu vrem asta.

La Clifton vreau să văd podul suspendat şi ajung din întâmplare în dugheana unui negustor de antichităţi, foarte bine  informat. Răspunsul lui este asemănător. Să ieşim! UE se ocupă prea mult de mărunţişuri şi neglijează ce este mai important.

Oamenii tineri care şi-au petrecut un an în străinătate beneficiind de o bursă Erasmus, răspund diferit. Dar şi tânărul chelner din Lido, un local din Bristol, îmi spune: Fac parte din muncitorime. Mă tem că îmi voi pierde din drepturi. Human rights. Să lucrăm în Europa? Au trecut vremurile acelea. Şi nu aş fi dorit asta în niciun caz.

Intru cu oamenii în vorbă. Pe stradă, în autobuz, în taxi, în cafenea, în magazine, în tren. În Anglia, unii sunt de părere că pot rezolva mai bine singuri problemele existenţiale decât în UE. Sunt mai mulţi decât am fi tentaţi să credem. Şi poziţia lor nu trebuie să surprindă. Surprinzător este că aceste voci nu au fost luate în serios mai devreme. Surprinzător este că instituţiile UE şi propriul guvern sunt rupte de realitate şi ahtiate să impună norme.

Teoreticieni neajutoraţi

Falia dintre bogaţi şi săraci se adânceşte continuu. Prăpastia dintre politicieni şi cetăţeni la fel. Reprezentanţii politici par a fi captivii unor idei abstracte. Contactul lor cu cetăţenii, cărora vor să le ordoneze viaţa de zi cu zi, pare întrerupt.

În călătoria de mai multe luni pe care am întreprins-o în SUA, am auzit de la mulţi prieteni şi colegi, de la profesori universitari şi de la numeroşi intelectuali, că nu ştiu pe nimeni care l-ar vota pe Trump. S-au mirat că am avut atâtea de povestit despre oamenii din ţara lor. La New York, nu există mai nimeni care să-l simpatizeze pe Trump, îmi spuneau ei.

În timpul călătoriei, în viaţa cotidiană, nu am întâlnit decât alegători ai lui Trump. Femei vrednice şi oameni altminteri îndatoritori şi prietenoşi, care împrăştiau cele mai groaznice veşti despre Hillary şi Obama. Ei nu aveau nici cea mai firavă îndoială că trebuie să-şi salveze ţara votându-l pe Doanld Trump.

Recent, cu ocazia unei dezbateri intitulate "Sfârşitul comuniunii? Şansele şi riscurile flexibilităţii în UE", am avut ocazia să ascult câteva politiciene şi femei de afaceri din Franţa şi Polonia. Am sperat că vor propune soluţii. Totul a rămas în sfera teoriei abstracte. Nici ulterior, la un pahar de vin, nu s-au formulat propuneri concrete de aplicare a teoriilor. Numai teama că vor urma şi alţii exemplul Brexit a devenit tot mai mare. De parcă aceşti teoreticieni ar fi nişte iepuraşi paralizaţi de frică la vederea unui şarpe.

Carmen-Francesca Banciu este o publicistă germană de origine română. Din noiembrie 1990 trăieşte la Berlin, unde organizează seminarii despre scrisul creativ. Din 1996 scrie şi în limba germană. În ultima vreme a publicat volumele "Briză uşoară în Paradis" şi "Berlin Is My Paris - Stories From the Capital".

 

Carmen-Francesca Banciu / ia