Există războaie juste?

Cum s-ar putea legitima o acţiune militară împotriva Siriei? Dacă Occidentul ezită nu este doar pentru că Rusia se opune sau pentru că situaţia din Orientul mijlociu este atât de complicată şi imprevizibilă, ci şi pentru că nu dispune de conceptele potrivite. Ideile neoconservatorilor care au legitimat intervenţia preşedintelui Bush în Irak nu mai par adecvate. Şi totuşi, în ciuda prudenţelor temătoare ale responsabililor politici, Occidentul nu este cu totul lipsit de idei de natură să justifice intervenţionismul.

Într-o discuţie găzduită de Philosophie Magazine între Monique Canto-Sperber şi André Glucksmann se încheagă o idee care răstoarnă complet perspectiva comună: potrivit filozofului francez ideea de război drept este cu totul nerelevantă. Decurge de aici că toate strădaniile de a demonstra justeţea unei intervenţii militare sunt greşit orientate. În opinia sa gândirea cea mai răspândită a oamenilor politici sau a publicului larg acreditează ideea că nu războiul este starea cea mai proprie omului, ci pacea. În această lumină războiul este mereu justificat ca mijloc de a reinstaura pacea. SUA şi aliaţii au intervenit în Irak pentru a controla armele de distrugere în masă cu care regimul Saddam Hussein ar fi ameninţat pacea globală.

Glucksmann observă însă dificultatea care apare mereu din această abordare, căci războiul se poate prelungi indefinit, iar distrugerile provocate nu mai reuşesc să justifice scopul. A vorbi despre războiul just menit să readucă pacea riscă adesea să pară o simplă făţărnicie. Aduce mai curând cu o formă de utopie, căci pacea este mereu dezminţită în ciuda eforturilor de a o reinstaura.

În acest punct André Glucksmann inversează raporturile. Nu pacea este starea fundamentală ca ordine originară a lumii, ci dimpotrivă războiul. În această nouă perspectivă ne găsim permanent într-o stare de conflict, războiul justificându-se în măsura în care îşi propune să diminueze violenţa sau să evite o catastrofă globală. Aşadar nu ar trebui să vorbim despre dreptul de a face război, ci despre justeţea implicată în actul războinic. Sau ”fie gândim războiul în orizontul păcii, fie înţelegem pacea în orizontul războiului”.

Mai cu seamă în epoca noastră în care ne confruntăm mereu cu iminenţa unui nou conflict, este mai potrivit - crede filozoful - să înţelegem războiul ca pe o cale de a limita violenţa şi pierderile.”Pe cât de anacronică mi se pare ideea de război just, pe atât de actuală mi se pare astăzi ideea unei justiţii incorporate în actul războinic”, mai spune André Glucksmann.

Filozoful propune o perspectivă realistă şi moderată, dar una care riscă să pară prea pesimistă: ”Sfârşitul războiului rece confirmă pe Shakespeare sau Heraclit , gânditori ai războiului, în pofida majorităţii experţilor contemporani care visează la o istorie pacificată”. Să remarcăm totuşi că Glucksmann sacrificând utopia anesteziantă a păcii, cîştigă în schimb capacitatea de acţiona eficient fără iluzii inutile.

Ceea ce nu spune Glucksmann, dar reiese cu necesitate, este că o asemenea idee îi obligă pe responsabilii politici şi militari să renunţe la perspectiva vizionară şi în bună măsură abstractă a ”războiului drept” şi să adopte o conduită practică mai adaptată la teren şi context. De la ”filozofia istoriei” se revine la o acţiune pragmatică cu scopuri mai modeste.

Reuşesc oare aceste idei să întărească frontul occidental? În aparenţă da, căci oferă o linie de argumentare tocmai acelor atacuri limitate pe care le anunţaseră iniţial americanii. În practică însă acest efort teoretic riscă să rămână nefructificat din cauza deficitului de solidaritate a ţărilor occidentale pe care Glucksmann nu îl trece sub tăcere: ”Din păcate ne aflăm mai degrabă pe cale să destrămăm Uniunea Europeană şi Alianţa nord-atlantică, instrumente necesare pentru a putea ţine sub control violenţa planetară”.