Farsa de la ICR

Motiv pentru care mai marii naţiunii, servitorii celor ce i-au ales, investesc eforturi considerabile în edificarea unui institut cultural apt să-i confere pretutindeni o imagine cât mai frumoasă. În fruntea lui sunt deci numiţi, în mod normal, reprezentaţii cei mai valoroşi, lăudabili şi capabili ai culturii naţionale.

În România, însă, lucrurile stau altfel. În România există un Institut Cultural numit ICR la care „conducerea se schimbă pe şest”, după cum exclama, vădit îngrijorat, la finele lunii aprilie, însuşi preşedintele ţării. Cât de justificată s-a întâmplat să fie această îngrijorare a reieşit zilele trecute. Când, instalată în absenţa oricăror dezbateri publice, noua conducere, cu liberalul Radu Boroianu în frunte, i-a inventat institutului un for numit Consiliu Consultativ. În care, la loc onorific de frunte, noul şef a propus să fie plasat octogenarul prozator, Nicolae Breban.

Cel din urmă a debutat aşadar la acest institut, dar nicidecum cu niscaiva „cuvinte potrivite”, cum ar fi fost normal. Ci cu o dezgustătoare diatribă. Una de o violenţă nemaipomenită, în fapt exclusă într-o ţară civilizată, conţinând unele din cele mai scabroase injurii posibile în limba română. Care, halal post onorific, au fost adresate, culmea, nu unor tâlhari de drumul mare, ci unor cărturari de prim rang şi celor mai merituoşi conducători din trecut ai instituţiei în cauză. Cei, în frunte cu H.R. Patapievici, schimbaţi de USL începând din vara anului 2012.

Criticat frecvent pentru că e taciturn, sau pentru că nu s-ar fi despărţit destul de net de USL, Klaus Iohannis a sesizat deci şi a reacţionat explicit la pericolul modului mortal în care majoritatea parlamentară actuală, dominată de PSD, conduce ICR-ul. Un institut scos nu întâmplător de Victor Ponta şi ai lui, în fatidica vară a anului 2012, de sub controlul preşedinţiei spre a-l plasa sub girul Senatului, înainte de a forţa demisia şefilor lui şi de a declanşa ceea ce s-a numit lovitura de stat parlamentară.

De ce s-au efectuat atunci schimbările de la ICR? Poate pentru că H.R.Patapieivici, Mircea Mihăieş, Tania Radu şi colegii lor nu s-ar fi achitat cu brio de datoria de a face din ICR o instituţie de diplomaţie publică eficientă, care să transmită hăt departe imaginea pozitivă a României şi să contribuie la revelarea valorilor autentice ale culturii româneşti?

Defel. Verdictul experţilor şi al spiritelor româneşti cele mai luminate şi, totodată, mai puţin schilodite de paranoia colectivist-ultranaţionalistă, ajunsă la apogeu sub Nicolae Ceauşescu şi perpetuată după 1989 de securiştii lui, nu în ultimul rând la ICR, e clar şi univoc. Patapievici şi ai lui au făcut o treabă excelentă la conducerea institului cultural român. Au transformat o structură prăfuită, plină de sinecuri, cu o conducere nombrilistă, ce-şi depăşise net nivelul de competenţă, plonjată în tendinţe protocroniste într-o instituţie modernă şi eficientă promovând, între altele, traduceri esenţiale din cel mai valoros segment al literaturii române. Între autorii cei mai valoroşi cu opere traduse cu sprijinul ICR figurează şi candidatul la premiul Nobel pentru literatură, Mircea Cărtărescu.

Succesul ICR din timpul mandatului Patapievici e notoriu. Şi le-a fost fatal făuritorilor lui. Căci, în siajul unui val de mimată isterie băsescofobă, în fapt de antireformism, s-au văzut in corpore îndepărtaţi de la conducerea ICR, iar mai nou, odată cu noua schimbare de la cârma instituţiei, au ajuns să fie înjuraţi, aparent inutil, dar ca la uşa cortului, de un ins a cărui glorie literară a început să apună cândva, la finele anilor 70. Era epoca în care Nicolae Breban având, potrivit CNSAS, numele de cod "Baltag", întreţinea legături dintre cele mai infamante cu torţionarul general securist Pleşiţă, căruia îi turna la telefon compromiţătoare amănunte din viaţa colegilor săi scriitori.

In acest context e greu, din unghiul meu, de înţeles sentinţa Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie care a refuzat să valideze cererea CNSAS de a-l desemna pe Breban drept „colaborator al securităţii”.

Mai comprehensibilă e semnificaţia politică a semnalului lansat de majoritatea parlamentară, ce susţine guvernul Ponta, prin numirea în fruntea ICR, după ubuescul episod al caloriferului kremlinofilului Andrei Marga, a unui individ care găseşte de cuviinţă să-i ofere o platformă lui Nicolae Breban. Îl face „preşedinte onorific al Consiliului Consultativ al ICR”. Şi îi oferă astfel şansa şi platforma necesară spre a-şi descrie simpatiile (pentru informatorul Andrei Marga, de pildă) şi antipatiile (pentru gânditori şi creatori situaţi, moral şi axiologic, la antipodul turnătorilor securităţii).

Breban denunţă, culmea, în acest context, literatura şi cinematografia românească de maxim succes internaţional. Pe care o osândeşte cu mânie proletară, afirmând, cu un termen franţuzit, că ar fi „mizerabilistă”. Dar, tipic pentru stridenţa suburbană amintind de cel mai gregar securism ceauşist, îşi îmbracă pâra de extracţie ultranaţionalistă, una absurdă şi imposibil de justificat altfel decât ca expresie a unei comenzi politice, în cele mai mizerabile cuvinte de care dispune limba română, limba romanelor sale. Pe lângă proferarea de obscenităţi mai emite, cu haz involuntar, prostii calificate. Între ele şi enormitatea, potrivit căreia „adevărata literatură” s-ar face, pasămite, în „dictaturi”.

Cui prodest acest josnic travesti, pe care comentatori avizaţi îl asociază unei „mineriade culturale"? Simplu. În România, ceasurile dezvoltării democratice fireşti s-au oprit în 2012. Roata istoriei s-a văzut atunci dată înapoi cu un sfert de secol. Căci a început ceea ce pe drept cuvânt se cheamă restauraţie, în măsura în care s-au oprit reformele, democratizarea şi liberalizarea iniţiate ori accelerate după alegerile din 2004. E semnificativ că între primele ei semnale au figurat cele, deprimante, lansate prin destituirile operate la conducerile instituţiilor de importanţă maximă pentru orientarea democratică, pentru memoria şi sistemul de valori ale unei naţiuni moderne. Şi, deci, pentru sănătatea ei durabilă. În doi timpi şi trei mişcări au fost daţi afară şefi şi conduceri de instituţii ori departamente cheie, perturbându-se construcţii meritocratice extrem de valoroase la IICCMER, la Arhiva Naţională a României, la TVR, la ICR.

Sinistra rocadă care a adus la suprafaţă, la ICR, cuplul Boroianu-Breban înseamnă, în opinia mea, cu precădere un lucru. Şi-anume că forţele restauraţioniste şi-au stabilizat puterea după şocul minirevoluţiei din noiembrie 2014 şi consideră, de bună seamă, că-şi pot permite să-şi exhibe deschis aderenţa la vechea gardă. Una, pe care Sabina Fati o numeşte, pe bună dreptate, Vechea Reţea. Şi care pare să-şi fi reluat în forţă nu doar tentativele de a legifera corupţia, ci şi, după cum reiese din farsa dela ICR, încercările de a-i mutila ţării sufletul democratic şi imaginea externă. Ceea ce nu trebuie să-i suprindă decât pe cei ce şi-au închipuit că România ar dispune de un guvern şi de o majoritate parlamentară alcătuite din demnitari care să se considere într-adevăr servitori ai naţiunii.