Fețele singurătății

Una dintre cele mai grave boli ale secolului o reprezintă singurătatea și izolarea socială. O serie de studii realizate în Statele Unite ale Americii și în Europa arată că 20-30% din populație trăiește singură, de la bătrîni pînă la tinerii de peste 20 de ani. Căsătoriile se fac la vîrste tot mai înaintate sau nu se fac deloc. Pentru bărbații și femeile care au trecut de pragul vîrstei de 30 de ani, întemeierea unei familii stă sub semnul unei prudențe negative, întrucît a găsi femeia sau bărbatul potrivit implică mai multe pretenții, defectele se caută cu lumînarea, stima de sine angajează față de celălalt  punerea în scenă a unui întreg angrenaj al „nepotrivirii de caracter“. De multe ori, căutarea nereușită a partenerului de viață ideal este cauzată și de căsătorii anterioare eșuate.

La fel, în România și în lume mulți dintre tineri trăiesc traumele provocate în copilărie de divorțul părinților, pe care le poartă cu ei ca pe un rucsac de care nu mai pot să scape, temîndu-se să nu repete eșecul părinților. Bolile psihice pe seama singurătății sînt tot mai multe, la fel și sinuciderile. Paradoxal, ratele mari ale singurătății se înregistrează mai ales în aglomerările urbane decît în comunitățile izolate. Un indice important al izolării îl reprezintă percepția individului că nu e înțeles: de familie, de prieteni, de colegii de muncă. Într-o anumită măsură, percepția e reală, de cealaltă parte însă e doar rezultatul nesiguranței de sine, al privirii într-o oglindă spartă.

Cu ocazia Zilei Mondiale a Prevenirii Suicidului, care este marcată în fiecare an la data de 10 septembrie, Eurostat a dat publicității un raport din care rezultă că în anul 2016, la nivelul Uniunii Europene, au fost înregistrate 11 decese prin suicid la 100.000 de locuitori. Cea mai mare rată a sinuciderilor s-a înregistrat în Lituania, unde din 100.000 de locuitori 26 au fost victimele suicidului. În România, sînt județe unde sinuciderile au depășit, la nivelul aceluiași an, 15 decese la 100.000 de locuitori.

Odată cu plecarea părinților la muncă în străinătate, tot mai mulți copii au avut tentative repetate de a-și lua viața, pe fondul unor depresii severe. Din păcate, unii au reușit. Cei peste 100.000 de copii lăsați în grija bunicilor sau a altor rude apropiate sunt lăsați la mila Domnului de către organismele statului care ar trebui să le asigure consiliere, să le urmărească evoluția mai ales în cazurile în care părinții plecați la muncă în țările europene nu se mai întorc acasă de ani de zile, în afara sărbătorilor Crăciunului și ale Paștelor. În acest timp, copiii ajung să se înstrăineze de colegii de școală, de prieteni, de propria identitate, mulți dintre ei fiind victimele sigure ale alcoolului și drogurilor de la vîrste fragede.

Într-un studiu realizat cu mai mulți ani în urmă, profesorul universitar doctor și fost ministru al Educației, Mircea Miclea, punctează cîteva situații care conduc la instalarea singurătății: „Separarea fizică (de exemplu, faptul că tot mai mulți oameni locuiesc singuri, că mobilitatea socială îi face să schimbe mereu locurile și colegii de muncă), schimbările de statut social (de exemplu, pensionarea, șomajul, ascensiunea rapidă sau prăbușirea carierei personale), terminarea unei relații interpersonale importante (de exemplu, divorțul, plecarea copiilor, văduvia) sînt întâmplări de viață care au un rol major în a ne induce singurătatea.“

Să ne oprim puțin la pensionari, mai ales la cei cu pensia minimă. După ce zeci de ani au fost obișnuiți să ajungă la locul de muncă (odată cu trecerea anilor după ceasul biologic), din momentul în care primesc primul fluturaș cu amărîta de pensie se abandonează rutinei, nu știu ce să facă cu ei, copiii și nepoții îi vizitează tot mai rar, iar cînd pleacă pe ușă rămîn cu mîinile încrucișate a rugă. Sau a disperare. Ce pot să facă într-o garsonieră toată ziua, cu ce să-și ocupe timpul? Atîta vreme cît mai trăiesc amîndoi, bătrînețea e mai ușoară, dar cînd unul dintre ei moare, celălalt va începe să moară și el, zi după zi, ca o scurgere a timpului picătură cu picătură. „Aici nu stă nimeni“, ar putea să-și scrie pe ușă.

Fariseii democrației de consum

Există și o altă față a singurătății, anume a singurătății colective, de turmă, nedescifrabilă de către aparținătorii acesteia. Campionii denigrării celuilalt, fariseii democrației de consum, ai dictonului postdecembrist „să moară și capra vecinului“, propovăduitorii dezastrelor sau, dimpotrivă, ai paradisului negociat în biserici, toți aceștia sînt de fapt o lume de oameni singuri. Cine nu se înscrie în galeria acestor apostoli ai ignoranței și neimplicării în problemele societății nu există. Aceste colectivități fără busolă ne-au contorsionat destinul timp de 30 de ani. Spiritul comunitar, altruismul, toleranța față de minoritățile de orice fel le sînt străine, ba chiar reacționează agresiv față de cei care le recunosc și le practică. Indicatori ai singurătății colectiviste sînt prostia fudulă, adularea de sine, indiferența față de celălalt.

Politicienii, marea majoritate dintre ei, se includ de asemenea în categoria oamenilor singuri, fără a conștientiza însă acest paradox implacabil. Explicit, ei sînt înconjurați de mercenari politici sau de clientela din lumea afacerilor fără a li se mișca nici un mușchi al feței cînd rostesc cuvîntul prietenie. Îi leagă doar condițiile de a fi partea indestructivă a sistemului.

Antidotul acestei singurătăți de grup, de gașcă, nu poate fi decît implicarea în comunitate, acolo unde responsabilitatea unuia în rezolvarea problemelor este și responsabilitatea celuilalt. La noi, tranziția spre nicăieri este indicatorul cel mai vizibil că spiritul comunitar ne lipsește, desigur, fără a generaliza, și că trăim în continuare guvernați de letargia unei contemplații sterile a realității.