Fenomenul Erdogan și dezamăgitoarea opoziție

Un rezultat de vis înregistrat, duminică, de partidul religios-conservator AKP al premierului Recep Tayyip Erdogan în alegerile comunale. Adversarii și criticii din Turcia și din străinătate încearcă, deocamdată, să își revină din șocul oferit de scorul neașteptat. Opoziția a pierdut pentru că i-au lipsit argumentele, programele și strategiile convingătoare. Încercarea de a construi un front unitar al opoziției împotriva puterii AKP a sucombat în mare măsură încă din fașă.

La nivel național, AKP deține acum controlul a 45% din municipalități, față de 39 de procente înregistrate în alegerile locale de acum cinci ani. Nici nu mai contează că, în urmă cu trei ani, AKP nu a reușit să obțină majoritatea absolută în Parlament – în Turcia, alegerile locale au cu totul alt caracter.

Cum s-a ajuns în acest punct? Doar au devenit publice mai multe acuzații de corupție – atât în ce îl privește pe Erdogan personal, cât și pe mulți dintre membrii cercului său privat de prieteni, ca și pe o parte din echipa sa de miniștri. Cartonașul galben electoral era ca și dat. Și, totuși, cum a reușit AKP, în aceste condiții, să treacă de contracandidații puternici pe care opoziția i-a aruncat în cursă la Ankara și Istanbul?

Partidul Popular Republican (CHP) a rămas simplă maculatură. Moștenitor al mișcării fondate de părintele republicii, Mustafa Kemal Atatürk, pentru a duce mai departe valorile democratice și laice care au modernizat Turcia, CHP riscă să devină o grupare politică fără însemnătate, sub conducerea lui Kemal Kilicdaroglu, un personaj anost, în comparație cu Erdogan.

Răzbunarea subprivilegiaților

Scorul este, de fapt, o sancționare a partidelor tradiționale și a păturilor sociale educate pentru aroganța manifestată, decenii la rând, față de masa mare a defavorizaților. Portarii blocurilor din marile orașe, plătiți cu salariul minim pe economie și tratați de multe ori ca irelevanți social, s-au răzbunat pe „domni” la fel cum au făcut-o și prea des ignorații locuitori ai zonelor rurale.

Erdogan, în schimb, a înțeles să le ofere acestor defavorizați ai sistemului un nou izvor convingător de identificare: religia, în locul valorilor statului laic. Categoriile subeducate, reprezentând majoritatea consistentă a unui popor de 77 de milioane de suflete, se regăsesc în mesajele lui Erdogan și nu dau prea multă importanță acuzației că acesta se folosește abuziv de funcție pentru a acumula, personal, avere.

Partidul naționalist de stânga CHP, care și-a îmbunătățit cu două puncte procentuale scorul, ajungând la 26%, nu a avut de câștigat de pe urma colaborării cu dreapta naționalistă și cu grupările kurzilor. Dimpotrivă: aceste alianțe nepotrivite anti-Erdogan nu au făcut decât să știrbească din credibilitatea kemaliștilor.

Predicatorul Fethullah Gülen face și el parte din clubul învinșilor. Mișcarea politic-religioasă fondată în SUA, în 1999, de adversari ai actualei puteri a fost pusă la zid de Erdogan, deopotrivă cu întreaga opoziție.

Europa ar trebui să nu își piardă răbdarea

Discursul de învingător al lui Erdogan, rostit duminică seara, a fost departe de ceea ce se practică în Europa. Spre deosebire de marii câștigători de alegeri, Erdogan nu a vorbit despre împăcare și nici nu s-a străduit să câștige simpatie. Dimpotrivă, a avut unele mesaje care nici diplomatic nu fac bine, mai ales când a povestit că Turcia se află în război cu Siria – un mesaj deloc prudent pentru un președinte de țară membră NATO.

Ce-i rămâne Europei de făcut? Orice negocieri cu Turcia îi va aduce Europei în față un Erdogan stăpân pe sine ca niciodată până acum. Probabil că va poza indiferent când se vor mai pune în discuție ambițiile europene ale țării sale. Uniunea Europeană ar risca însă mult dacă ar întrerupre negocierile cu candidatul Turcia. În fond, Europa are nevoie de Turcia ca partener economic și militar credibil într-o regiune atât de neliniștită.