„Fenomenul frontierist“ - un capitol uitat din istoria comunismului românesc

Autorii totuşi amintesc de necesitatea limpezirii faptelor, susţinând: „ar fi de văzut cîte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, cîţi au fost condamnaţi şi cîţi au fost chiar omorîţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia.“

Iunie 1999. Petrică Lăzeanu şi Herbert Werner Mühlroth vizitează România. Cei doi nu sunt turişti obişnuiţi care doresc să-şi petreacă zilele de concediu în ţara în care s-au născut. Mühlroth, care trăieşte astăzi în Germania, şi Lăzeanu, care locuieşte în Australia, se decid să meargă în orăşelul Jimbolia, situat în imediata apropiere a frontierei româno-iugoslave.

Aici celor doi le-a reuşit, în anul 1982, să evadeze din raiul lui Nicolae Ceauşescu. Ei s-au hotărît să documenteze această vizită şi să înregistreze pe o casetă video momentele revederii locurilor unde au izbutit să sară pe un tren şi să ajungă nevătămaţi pe teritoriul statului vecin, fosta Iugoslavie, iar de acolo în Occident.

Mühlroth şi Lăzeanu au avut noroc. Mii de alte persoane care au încercat şi ele să plece din România au fost mai puţin norocoase.

Nimeni nu ştie numărul exact al celor care au încercat să treacă ilegal frontiera sau numărul celor arestaţi şi condamnaţi, maltrataţi sau împuşcaţi de militarii în termen, cu îngăduinţa tacită a ofiţerilor. Se cunosc anumite modalităţi de trecere, pe uscat, cu ajutorul unor călăuze, sau înot prin Dunăre.

Se cunosc prea puţine amănunte despre strategiile de contracarere a fenomenului frontierist ca, de pildă, folosirea unei reţele de colaboratori recrutaţi din rîndurule populaţiei din zona de graniţă - după metode securistice - pentru a sprijini activitatea grănicerilor.

Se trece cu uşurinţă şi peste faptul că soldaţii care au schingiut sau au împuşcat persoanele prinse în zona de frontieră au profitat de anumite facilităţi, fiind recompensaţi cu bani şi concedii. Rolul juriştilor care aveau sarcina să condamne frontieriştii în cursul unor procese care se desfăşurau pe bandă rulantă este de asemenea eludat. Tot aşa şi comportamentul bestial al gardienilor din penitenciare.

De asemenea nu se ştie aproape nimic despre complicitatea medicilor legişti care aveau sarcina de a stabili cauzele decesului celor omorîţi sau să muşamalizeze urmele maltratărilor la care au fost supuşi frontieriştii.

Din păcate nici victimele nu prea vorbesc despre suferinţele îndurate. Herbert Werner Mühlroth, care în 1982 a trecut frontiera spre Iugoslavia, a fost martorul unei scene simptomatice care ilustrează cotidianul represiunii grănicereşti:

„În 1982 am avut intenţia să părăsesc România şi am căutat o posibilitate de a fugi. În acest scop am cercetat terenul în întreprinderea Ceramica din Jimbolia. În perioada aceasta am observat, fiind situat pe o betonieră înaltă, cum un tînăr a sărit de pe o ridicătură într-un vagon al marfarului spre Iugoslavia. La un moment dat am auzit o împuşcătură şi marfarul s-a oprit. Am observat cum doi soldaţi scoteau tînărul din vagon şi îl maltratau sub înjurături. I-au dat cu cizmele în faţă şi l-au lovit cu puşca în abdomen. Cînd l-au ridicat, era tot sînge. În urmare l-au dus la pichet unde procedura, probabil, a continuat.”

Printre cei care au vrut să ajungă în Occident încercînd să treacă frontiera româno-iugoslavă s-au aflat şi numeroşi est-germani. Unii dintre aceştia au fost împuşcaţi, precum rezultă din documentele păstrate în Oficiul pentru administrarea arhivelor Stasi. Istoricul Georg Herbstritt a descoperit un caz, din 1972, cînd un cetăţean RDG-ist a fost ucis în timp ce încerca să treacă frontiera la Jimbolia.

Într-un proces verbal este menţionat şi numele soldatului care a tras în cetăţeanul respectiv şi care l-a omorît. Potrivit lui Herbstritt, acesta se numeşte Ioan Iagă sau Ioan Jagă.

Pînă-n prezent există doar cîteva încercări palide de elucidare documentară a întîmplărilor în care au fost implicaţi aşa-numiţii frontierişti. În această categorie se înscrie şi cartea publicată în anul 2007 la Timişoara de către Doina Magheţi, intitulată simplu: „Graniţa“. Este o carte cu iz documentar, lipsită, din păcate, de rigurozitate ştiinţifică, înţepenită într-o simplă gesticulaţia morală care se consumă în ritualul condamnării şi indignării faţă de crimele comise de grăniceri.

Redarea puţinelor mărturii culese în ultimii ani este nesatisfăcătoare şi nu reuşeşte să elucideze aria complexă a fenomenului frontierist, care a însoţit întreaga istorie a comunismului românesc. Fenomenul a fost o prezenţă constantă a societăţii româneşti, cunoscînd intensităţi diferite care reflectau indirect şi gradul de acceptare sau de refuz al sistemului politic şi economic de către o anumită categorie a populaţiei.

O altă încercare este cartea apărută anul trecut în Germania, la editura Gilde & Köster din Troisdorf, intitulată: “Mormintele tac. Relatări de la cea mai sîngeroasă frontieră a Europei”. Autorii volumului sunt Johann Steiner şi Doina Magheţi. În acest volum au fost incluse şi cîteva mărturii culese de Doine Magheţi, publicate în cartea amintită mai sus.

Cei doi autori se lovesc însă de lipsa informaţiilor arhivistice. În pofida acestei situaţii, autorii au reuşit să descopere o statistică din care rezultă că numai în perioada anilor 1980-1989, 16 000 de persoane au încercat să părăsească ilegal România. 12 000 de frontierişti au fost prinşi, iar 4000 au izbutit să escaladeze obstacolele graniţei.

La două decenii după prăbuşirea comunismului, fenomenul frontierist a rămas o temă prohibită.