Fotbalul se întoarce acasă!

Mă uitam cu oarecare ciudă la ceasul din dreapta ecranului. Timpul se scurgea, minutele deveneau tot mai puţine, meciul se îndrepta spre final şi mi-aş fi dorit, poate, ca portughezii să egaleze. Nu pentru Portugalia, nu împotriva grecilor. Pur şi simplu aşa, îmi doream ca ediţia din acest an a Campionatului European să nu se termine. Fiecare secundă în plus m-ar fi bucurat. Şi – în acest context – trag nădejde că instanţele lusitane avea-vor clemenţă cu acel microbist năvălit pe gazon – singura chestie care a reuşit să pătrundă în poarta altfel invincibilului Nikopolidis.

Aici se încheie odiseea celui mai fascinant – cred – dintre Campionatele Europene. Nici amintirea unei selecţionate daneze recuperate de pe plajă pentru a deveni din surogat la suspendarea Iugoslaviei laureata competiţiei din 1992 nu a stârnit senzaţiile pe care 1. victoria Greciei în ediţia portugheză şi 2. competiţia în sine le-a generat anul acesta.

Fotbalul, vorba cântecului, se întoarce acasă. Acasă însemnând maidanele din spatele şcolilor. Acolo unde ghiozdane roase, din pânză ieftină sau imitaţie de piele, se transformă în bare mobile. Acolo unde nu cade nici o centimă din miliardele investite în cluburi în care ceea ce străluceşte nu este, de fapt, aur.

Într-o Europă a succesului ieftin, într-o Europă a lui Big Brother, în care pura expunere a deplinei nudităţi şi, mai ales, nulităţi intelectuale îţi conferă glorie cu gust de nechezol, nişte fotbalişti purtând nume pe care uneori ţi-e teamă să le pronunţi pentru că ţi s-ar putea împletici limba în gură şi un antrenor ce pare a sfida, onomastic, gramatica limbii sale materne îşi permit luxul de a coborî fotbalul din falsul Olimp al sportului-industrie şi a-l reda, pe străzile înguste ale cetăţii, muritorului. Fotbalul a demonstrat că nu este numai goana besmetică a unor hăndrălăi după o băşică rotundă ce trebuie înfiptă într-un dreptunghi cu plasă.

Ce lecţie fantastică! Ce lecţii senzaţionale!

Europa europenilor, doamnelor şi domnilor politiceni. Asta ar fi prima. Nu Europa lui Jacques Chirac, nici Europa lui Gerhard Schröder sau a lui Silvio Berlusconi, nu Europa lui Aventis-Sanofi-Synthelabo sau a lui Vodafone, nu Europa taxelor de autostradă şi nici Europa dezbaterii despre libertatea de a-ţi purta urechea în dinţi pentru că aşa îţi dictează conştiinţa. O altă Europă – aceea a celor mulţi, obligaţi de circumstanţe să-şi permită luxul de a întoarce spatele unor instituţii fără fond.

O Europă a celor tineri dezamăgiţi de dependenţa de reflectoare a celor bătrâni. Angelicul Charisteas, perfidul (în cel mai pozitiv sens folosit vreodată) Rooney, ronaldianul Ronaldo, Baroş – la care m-am opintit câteva minute pentru a-i găsi un epitet şi cred că el însuşi devine un epitet pentru nevoia de sânge proaspăt a Europei. Europa are nevoie de Baroşii ei. De oameni tineri cărora să nu le fie teamă de trecut şi de viitor şi care să trăiască bucuria prezentului. Oameni care s-au născut sub imperiul celei mai crude şi nealterate multiculturalităţi europene, ilustrate cum nu se poate mai bine în victoria grecilor la acest regal al fotbalului.

Câţi dintre jucătorii pentru care cluburile dau sume ceva mai mari decât bugetul educaţiei din România au dat farmec acestei ediţii de Campionat European? Cu excepţia lui Figo, deşi chiar şi căpitanul lusitan ar fi putut mai mult, pe cei din zodia ”galacticilor” i-a îmbătrânit povara conturilor. Adevăraţii bătrâni de care Baroşii Europei au nevoie se cheamă Karel Brückner şi Otto Rehhagel. Diferenţa dintre aceştia şi acei bătrâni denaturaţi în mastodonţi de care ne-am cam săturat este că reinventatorii fotbalului ca fenomen au ştiut să îşi menţină privirile aţintite asupra scopului, în vreme ce pentru ceilalţi mult mai importante sunt mijloacele. Or aici s-a împotmolit Europa. A ales să facă din mijloace un scop în sine.

Şi, doamnelor şi domnilor, o ultimă întrebare îmi trece prin minte, privind spre acest glorios ”rege Germanos” al Greciei, cel care a scos din corupţia sa cotidiană un fotbal şi l-a dus din Levant în graţia lumii: oare nu ştiau ei, pionierii politicii moderne româneşti, în miezul secolului al XIX-lea, mai bine ce nevoi are cu adevărat o naţiune trăindu-şi destinul falsificat la porţile Orientului?

PS: Aţi văzut ieri cursa de Formula 1? Nu la victoria lui Michael Schumacher mă refer, ci la finalul lui Rubens Barrichello! De aici, de la secvenţa acelei colosale depăşiri cvasi-imposibile, în şicana situată la nici 50 de metri de linia de sosire, când totul părea altora pierdut, începe mitul muncii şi al respectului faţă de propria-ţi sudoare!