"Trebuie să ne găsim mai bine sursele de informare"

DW: Stăm de vorbă după premiera noului tău spectacol "Waste", pe care l-ai montat pe scena teatrului de stat din capitala landului Baden-Württemberg "Schauspiel Stuttgart", premieră care s-a bucurat de mare succes. S-a aplaudat minute în şir şi, fiind în sală, am văzut cum publicul a urmărit cu intensitate spectacolul, reacţionând la jocul şi replicile străluciţilor actori ai ansamblului din Stuttgart. Legat de acest subiect, mi-am dat seama că nici eu nu ştiam multe lucruri. În Germania se sortează gunoiul cu o rigurozitate dusă de unii până la extrem – de pildă sunt spălate cu detergent ambalajele de plastic. Copiii sunt de mici educaţi în acest spirit, să-şi apere mediul în care trăiesc, planeta. Şi asta deja de la grădiniţă, iar copiii îşi dojenesc părinţii dacă nu dau dovadă de responsabilitate ecologică. Problema e că eşti convins că acţionezi responsabil, crezi că îţi faci datoria şi afli la un moment dat că toată munca, toate eforturile n-au, în mare parte, niciun efect. Afli că în fabrici de ciment se ard mai mult de jumătate din deşeurile de plastic, cu consecinţe dramatice pentru mediu. Deşi subiectul este foarte grav, dureros aş spune, ai recurs şi la numeroase elemente comice, la ironie. Să mai adăugăm, poate deloc lipsit de importanţă, că spectacolul are loc într-un oraş în care ecologia joacă un rol semnificativ: landul federal Baden-Württemberg. De ce ai ales acest subiect - unul nu doar româno-german ci european de fapt?

Gianina Cărbunariu: Am aflat de acest subiect urmărind filmul documentar “Cements dirty business” al jurnalistei de investigaţie din România Romana Puiuleţ, care s-a documentat foarte bine, a fost în locurile în care funcţionează fabricile de ciment, a stat de vorbă cu oamenii, a încercat să obţină şi o poziţie din partea companiilor, a urmărit practic drumul gunoiului, felul în care ajung deşeurile nu doar din Germania ci şi din alte ţări în România. Au început să apară studii care vorbesc despre aceste transferuri ilegale. În România, pe lângă chestiunea cu fabricile de ciment, ne confruntăm cu lucruri şocante, devenite vizibile în ultimii doi ani, de când a început pandemia. În Bucureşti, în timpul lockdownului s-a circulat foarte puţin cu maşina, nu mai era traficul pe care îl ştim în Bucureşti. Cu toate acestea, oamenii se trezeau în mijlocul nopţii şi trebuiau să închidă ferestrele pentru că se sufocau. Şi atunci au început întrebările perfect justificate. Îmi amintesc că eram în Bucureşti şi simţeai o poluare puternică – mai ales pe timpul nopţii. Oamenii au început să pună întrebări. Ţin minte că ministrul Mediului a declarat după o noapte din aceasta groaznică, dacă nu mă înşel era prin aprilie, că ar fi nişte arderi de cauciucuri, pentru că ar fi o tradiţie, apoi alte explicaţii la fel de neverosimile. Încet, încet am aflat cu toţii ce se întâmplă. Sunt arderi de deşeuri, aduse de peste tot, la marginea Bucureştiului, cabluri, maşini - am văzut înregistrări făcute de Garda de Mediu cu oameni care au ars un autocar la ei în curte. Până la urmă e vorba de o decizie politică. Sunt comunităţi  foarte sărace – oamenii ard în curtea lor deşeuri şi sunt primii expuşi. La ei se pune problema de supravieţuire şi acceptă aşa ceva. Întâi încearcă să pună o pâine pe masa şi pe urmă se gândesc la sănătatea lor. Aceste comunităţi foarte sărace sunt aprovizionate cu astfel de deşeuri de nişte reţele care câştigă foarte mult. Cei care ard deşeurile primesc puţin, evident, deşi sunt primii expuşi. Şi în să zicem 30 de minute, vântul aduce totul în Bucureşti...

Problema e că cei de la Garda de Mediu nu au instrumentele necesare pentru a sancţiona. Nu o spun eu, a spus-o inclusiv fostul şef al Gărzii de Mediu, care a încercat şase luni să facă ceva. Ei sesizează, dar acest lucru nu are consecinţe. Sunt oameni prost plătiţi care luptă împotriva unor structuri organizate. De aceea e foarte complicat. În plus, nu au echipamentul necesar, nu au scannere la vamă pentru a controla camioanele dacă transportă ceea ce e scris în acte. De regulă aceste transferuri ilegale se petrec cam aşa: încărcătura e declarată ca fiind marfă second hand. În general chiar au astfel de marfă deasupra, la vedere, restul fiind însă deşeuri ilegale. Anul trecut s-au descoperit în Portul Constanţa transporturi venite din UK, pentru că după Brexit sunt alte formalităţi, mai riguroase, care trebuie respectate, britanicii nemaifiind în UE. Dar în Uniunea Europeană e mult mai simplu.

Ce ar trebui făcut? Care ar fi soluţia?

Ar trebui investit mai mult în Garda de Mediu, apoi pe partea de procuratură. În plus, să nu uităm că e o problemă europeană. Nu priveşte doar România. Nu priveşte doar România şi Germania. E o temă europeană în care sunt implicaţi foarte mulţi actori. Documentarea am făcut-o acum un an – am fost la Chişcădaga, Câmpulung, Taşca, Fieni, unde sunt fabrici de ciment preluate, după 1989, de companii străine. Am vorbit cu oamenii şi mi-au spus că niciodată nu a fost bine, că mereu au existat consecinţe asupra mediului. Dar de când se ard gunoaie e mult, mult mai rău. La început, acum vreo 15 ani, oamenii din Chişcădaga, judeţul Hunedoara, au protestat, dar fiind o comunitate mică, au obosit la un moment dat să lupte. Ştim cu toţii că în lupta cu companii mari internaţionale nu prea ai şanse. Oamenii simt deja efectele. Mor de cancer pulmonar şi boli cardiace. Ar fi desigur nevoie de statistici, de studii... Problema e că nu există o trasabilitate a acestor transferuri. Nu ştii de fapt ce se arde în realitate în fabrică. Se declară ceva, dar realitatea e alta. Se declară că nu se ard cauciucuri, dar vezi pe terenul fabricii un munte de cauciucuri.

Am vrut să fac acest spectacol în Germania pentru că mi s-a părut importantă munca cu actorii germani, cu dramaturgii teatrului, pentru a privi din mai multe perspective fenomenul. Nici eu nu ştiam foarte multe despre acest subiect până acum doi ani când am început documentarea. Nu ştiam că în fabrici de ciment se arde gunoi drept combustibil. În principiu e o poveste frumoasă: ardem gunoi, scăpăm astfel de gunoiul care se tot adună, dar nu ştim care sunt consecinţele. În procesul industrial sunt folosite nişte filtre sau ar trebui să se folosească. Dar pentru că folosirea lor e foarte costisitoare, nu se folosesc mereu. Dacă s-ar face mai multe controale, probabil că le-ar folosi. Şi în Dotternhausen, în landul Baden-Württemberg din Germania, există o fabrică de ciment. Şi acolo oamenii sunt foarte nemulţumiţi de ce se întâmplă. De aceea spun că nu e o problemă doar românească.

Şi nu e vorba doar de gunoiul care se arde în fabrici. Am încercat să explorez şi ideea asta de deşeuri, ce rămâne din ceva. În ultimii doi ani s-a pus problema asta de “esenţial” şi “non-esenţial” în ce priveşte arta şi artiştii. Cumva am încercat să deschid tema şi să privesc din mai multe unghiuri, gândindu-mă în acelaşi timp la ideologiile pe care noi am crezut că le-am aruncat la coşul de gunoi al istoriei şi care reapar – mă gândesc la mişcările de extremă dreaptă, populiste. În toată lumea întâlnim această problemă. Apariţia acestor partide populiste, a acestor mişcări mai degrabă, pentru că nu au nicio ideologie în spate decât faptul că profită de temerile şi frustrările oamenilor, care în acest moment sunt perfect justificate: există inegalitate socială, condiţii de muncă din ce în ce mai precare. Că ţi se distruge natura în jur şi că eşti afectat direct de faptul că pădurea de lângă tine a fost defrişată. Aceste probleme care s-au agravat pe timpul pandemiei, iar acum s-au născut altele şi s-au agravat în contextul războiului din Ucraina. Deci toate aceste temeri sunt folosite de aceste mişcări. Din păcate, cum spuneam înainte, credeam că aceste ideologii le-am aruncat la lada de gunoi a istoriei, dar se pare că revin şi au din ce în ce mai mulţi adepţi. Asta a fost iarăşi o temă foarte importantă pe care am abordat-o în text.

În spectacol faci aluzie direct la AUR...

Da. Cred că trăim nişte vremuri în care se întâmplă lucruri pe care, sincer, nu mi le-aş fi imaginat acum zece ani. Şi nu doar în România. Dacă ne uităm peste tot, în Polonia, Ungaria, Italia, Germania chiar. E o provocare pentru noi să găsim soluţii atât pentru frustrările şi temerile oamenilor cât şi pentru cum să opreşti o mişcare din aceasta care riscă să dărâme tot şi să ne arunce înapoi.

Şi atunci ce s-ar putea face concret?

Ar trebui să ne informăm corect, să încercăm să înţelegem lucrurile, deşi nu e uşor. E un tăvălug media. Cred că teatrul are puterea aceasta, chiar şi pentru o comunitate mică de spectatori, de a pune în prim plan alte lucruri şi a schimba un pic agenda.Teatrul are, cred eu, forţa de a-i face pe oameni să gândească. De aceea şi ironia de care vorbeai. Ironia pune distanţă. Eu nu mi-am propus ca publicul german să vină la spectacol şi să plângă de mila unor oameni care se află la mii de kilometri distanţă. Mi-am propus ca ei să înţeleagă fenomenul. Şi ironia are puterea de a pune o distanţă şi de a explora mecanismele prin care se întâmplă aceste lucruri, nu doar consecinţele. Să încerci să înţelegi cum am ajuns, de fapt, aici cu toţii. E un spectacol de o oră şi jumătate şi, evident, nu poţi vorbi despre tot. De aceea e nevoie de jurnalişti, cum e Romana Puiuleţ şi alţii, care fac un jurnalism de investigaţie de calitate. Trebuie să încercăm să ne găsim mai bine sursele de informare. În primul rând e important a cunoaşte ce se află în spatele unei poveşti de succes de genul „ardem gunoiul şi scăpăm de el”.

Unul din personajele tale spune foarte clar că deşi nu-l lasă rece toate lucrurile astea, totuşi preferă să nu se gândească la ele. E mult mai comod.

Psihologic e de înţeles. E un mod de a supravieţui. Se întâmplă atât de multe lucruri îngrozitoare în momentul de faţă, încât dacă te gândeşti la toate, rişti să înnebuneşti. Dar nici să le pui în paranteză nu e bine. Să te implici înţelegând ce se întâmplă. Şi înţelegând ce poţi face tu, fie şi un pas cât de mic, dar care, alături de alţi paşi mici, poate schimba ceva. Eu nu am vrut să fac un spectacol pesimist, care transmite că nimic nu poate fi rezolvat, schimbat. Există pe termen lung o luptă şi sunt oameni care se implică – activişti, jurnalişti, artişti – şi lucrurile se pot schimba, cred eu. Avem atâtea exemple în istorie, începând de la sclavie sau drepturile femeilor... Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. A avea drepturi, a clarifica nişte lucruri, ia timp. Îmi pun speranţa în umanitate.

Un rol central îl au desigur tinerii şi cu atât mai important mi se pare că la spectacol vin mulţi tineri, mulţi elevi. La început actorii explică publicului că acţiunea se petrece în România, că personajele sunt români. Pe parcursul spectacolului uiţi însă că eşti în România şi ai senzaţia că poţi fi oriunde - în Europa şi în lume.

În acest moment în care totul e global, nimic nu mai e local iar conexiunile sunt globale. Ai, desigur, probleme locale, dar ele reflectă situaţia întregii lumi. Şi soluţiile cred că tot la fel trebuie să fie. Trebuie să intervi local, dar cu un suport internaţional. Şi suportul se poate obţine doar dacă oamenii ajung să cunoască cu adevărat situaţia.

De ce ai numit spectacolul „basm-documentar”?

Din mai multe motive. Unul dintre ele este faptul că atunci când fac cercetare, în general, de fiecare dată ceea ce se întâmplă în realitate e atât de surprinzător încât eu, ca dramaturg, nu cred că aş putea inventa acele lucruri. Ca de exemplu povestea cu păunii – voliera de păuni din curtea unei fabrici de ciment din Fieni. Eu nu m-aş fi putut gândi la aşa ceva. Ca să arate lumii ce aer minunat, curat e acolo, că nu există poluare. Realitatea mi-a oferit acest personaj de om de PR. Încercând să transpun pe scenă au apărut aceste elemente fantastice. Pe mine m-a interesat contrastul între două estetici: cea realistă şi cea suprarealistă. Pentru a transpune scenic o realitate atât de surprinzătoare, e nevoie de mijloace artistice pe măsură.

La fel personajele „peşti”, care amintesc de accidentul produs anul trecut la fabrica de ciment din Taşca, judeţul Neamţ, în care a fost vărsată o cantitate mare de amoniac în apele Bicazului.

Da. A fost o catastrofă ecologică. Şi ce s-a întâmplat în final? Fabrica a primit o amendă de 50.000 de euro pentru un dezastru în zonă. Aşa s-a rezolvat. Responsabilii fabricii au spus că regretă foarte mult cele întâmplate şi că mediul reprezintă o prioritate pentru ei. Revenind la „basmul documentar”, acesta e unul dintre motive. Altul e că spectacolul e făcut aici, în Germania, şi vorbeşte despre o ţară care se află la mii de kilometri, pe care puţini o cunosc. De aceea am folosit convenţia de basm într-un mod critic. Am vrut să arăt că planeta asta e a noastră a tuturor şi ceea ce se întâmplă la mii de kilometri ne va afecta pe toţi. Şi că de fapt nu e un basm, e realitate.

Cercetarea şi cercetarea artistică trebuie să existe împreună. Mi se pare extrem de important la o temă atât de serioasă. E o responsabilitate pe care o ai ca artist la un subiect care vine din realitate. Să faci tu, ca artist, cu mijloacele tale, cât poţi de bine, de interesant şi de provocator pentru public. Altfel riscul e să îngropi tema. Aceasta a fost provocarea pentru mine când am scris scenariul.

La ce alte proiecte lucrezi?

Am o invitaţie să montez în toamnă un spectacol la teatrul maghiar din Oradea. Am o invitaţie în Polonia pentru anul viitor. Vrem să organizăm şi în acest an Festivalul la Teatrul Tineretului din Piatra Nemţ. Anul trecut am avut, în ciuda pandemiei, o ediţie foarte bună. Am decis ca ceva mai mult de jumătate din producţii să fie prezentate în spaţiul exterior – pentru a nu risca şi a proteja atât publicul cât şi pe artişti. Am avut şi o secţiune internaţională. Războiul din Ucraina a fost un şoc şi cred că efectele vor fi pe termen lung. În stagiunea următoare vrem să ajutăm artiştii ucraineni. Pe lângă solidaritatea de a le oferi casă, masă trebuie să le oferim şi locuri în care oamenii să poată continua să existe artistic, să-şi poată face meseria. Mi se pare foarte important. Regizori, dramaturgi, poate şi actori. Vom încerca să-i susţinem instituţional cât putem. 

Spectacolul Gianinei Cărbunariu "Waste" este programat la Schauspiel Stuttgart în zilele de 25, 27 şi 28 mai, 2, 3, 4 şi 6 iunie şi, pe 10 iulie, în cadrul Festivalului de Teatru din Baden-Württemberg, care se desfăşoară la Heilbronn.