Gladiatoarea Kövesi in sulita plagiatului

Intr-o emisiune consacrata subiectului de televiziunea B1tv, Emilia Sercan, o jurnalista competenta si eficienta, specializata in depistarea de plagiate produse de industria romaneasca de plagiate doctorale prin care au trecut nenumarati dregatori, a reliefat definitia termenului cu trimitere la Universitatea Harvard. Potrivit ei, plagiatul e un furt intentionat sau neintentionat de idei sau texte. Prin urmare, oricat de putin si-ar fi insusit actuala sefa a DNA din proprietatea intelectuala a altuia, si stim ca i se reproseaza 5% din textul verificat de Universitatea de Vest din Timisoara, furtul ramane furt, iar plagiatul plagiat.

Aceasta asertiune, fie ea si apodictica, e greu de contestat. Plagiatul, am mai spus-o, e o plaga imensa nu doar pentru mediul academic si universitar ci pentru intreaga tara romaneasca, intrucat ii afecteaza clasa politica si credibilitatea, precum si cultura si spiritualitatea. Mai nou a devenit insa si o problema afectandu-i prin Kövesi justitia, lupta anticoruptie si relatiile externe. Caci diplomatii SUA si ai Germaniei, alarmati de soarta luptei impotriva coruptiei intr-o tara in care securismul mafiot impiedica de cand se stie, prin mita, democratizarea autentica a tarii, au semnalizat clar ca apreciaza munca depusa de sefa DNA.

Or, toate acestea ar trebui sa fie irelevante pentru dosarul plagiatului. Caci, din unghi stiintific, orice furt intelectual, oricat de neinsemnat, e furt si, ca atare, intolerabil.

Totusi, radicalismul acuzelor la adresa lui Kövesi e, din mai multe motive, suspect. Nu putini se grabesc sa arunce piatra fara sa astepte verdictul unei comisii de experti, desi, vai, chestiunea e net mai complexa decat se crede indeobste, iar criticii vexati de orice recomandare de prudenta confunda frecvent planurile stiintific, politic si juridic. Nu intamplator, multi ii cer, in calitate de sefa a DNA, o probitate si o conformitate stiintifica de "150%", cum am auzit spunandu-se. Or, in fata legii toti suntem egali.

Kövesi e imperativ sa fie deci tratata ca orice om de rand, ca si cum nu ar fi ce e, in termeni de profesie si putere. Apoi, pentru ca, in aceasta ordine de idei, nu i se conced circumstantele atenuante, nuantarile si contextualizarile care, intr-o tara suportand fara sa cracneasca, trei ani la rand, plagiatul brutal al lui Ponta, fara sa-i ceara, ca mine, demisia inca din vara lui 2012, li s-au admis voluntar altora.

Foarte discutabila, in context, e mai cu seama graba cu care, intr-o lucrare a carei majoritate covarsitoare pare a fi orginala, i se refuza categoric, altfel decat altor acuzati, posibilitatea accidentului, eventualitatea unei inadvertente, a lipsei de intentie in omiterea unor ghilimele.

In Germania de pilda, in judecarea unor cazuri similare, se tine mereu cont de context si de intreg. Ceea ce e normal, de vreme ce un omor din imprudenta nu e totuna cu un asasinat indelung premeditat. In fine, demna de atentie e si viteza condamnarii celor care atrag atentia asupra riscului vendetei si vindictei, a iacobinismului in condamnarea fara drept de apel a sefei DNA.

Toate aceste indicii sugereaza ca Laurei Codruta Kövesi i se aplica o grila personala. Una care seamana cu Patul lui Procust. Si care are legatura nu doar cu activitatea ei eficienta de curatare a Romaniei de mari corupti, ori cu antioccidentalisme tipice rinocerizatilor extremei stangi sau drepte, ci si cu sentimente de cruzime si iconoclasm psihanalizabile. Cu propensiunea noastra, a tuturor, spre invidie, bunaoara. Cu pofta noastra de a arata in jos, cand Caesar ne intreaba ce soarta sa-i rezerve gladiatorului invins. Cu setea noastra de sange galgaind in arena publica. Si cu lipsa noastra de chef de a ne lasa atentionati sa ne pastram totusi nordul si bruma de civilizatie chiar si atunci cand pare legitim sa ni le lepadam.

Autor: Petre M. Iancu