Harakiri: despre coconi, fluturi şi patricieni

După cîteva zeci de milioane de morţi, triumful japonez de la Pearl Harbour s-a încheiat cu Hiroshima, Nagasaki şi autoîmplîntarea săbiilor de samurai în trupurile amiralilor niponi. O biruinţă mai devastatoare e imposibil de imaginat, dacă facem abstracţie de izbînda nazistă în Blitzkriegul francez. La Bucureşti nu se trage cu tunul, ci doar cu excluderi şi demiteri. Iar preşedintele României i-a surprins pe mulţi, aprobîndu-i premierului Tăriceanu revocarea lui Gheorghe Flutur. Jos pălăria: şeful statului, se afirmă de la dreapta la stînga, ar fi făcut un gest dovedind respectul său pentru litera şi spiritul constituţiei.

Atîta doar că legea fundamentală e interpretabilă. Sistemul românesc semiprezidenţial, care-i conferă preşedintelui şi o serie de atribuţii executive presupune ca şeful statului să acţioneze suprapartinic, în interesul naţiunii. Or, cu agricultura românească oare cum rămîne? Să fie bună oare pentru România, o ţară încă în mare proporţie agrară, demiterea celui mai eficient ministru de profil din istoria ei? Şi toate acestea în pragul unei integrări europene în care domeniul de care s-a ocupat Gheorghe Flutur e departe de a-şi fi rezolvat gravele probleme? Ce s-a ales oare din instinctul aparent infailibil al preşedintelui? Şi ce se va alege din coconul principiilor şi instituţiilor statului de drept care constituie inima democraţiei româneşti?

Băsescu evită criticile la adresa limitelor mandatului său

Motivîndu-şi decizia, Traian Băsescu a omis să menţioneze interesele majore ale României. In schimb l-a admonestat pe drept cuvînt pe primul ministru pentru că a uitat să indice un înlocuitor pentru platformistul căzut în dizgraţie. Preşedintele şi-a explicat demersul sugerînd că s-a săturat pînă peste cap ca şeful guvernului ori oamenii săi să pună toate problemele interne ale executivului pe seama administraţiei prezidenţiale. Desigur, preşedintele n-are nici un interes personal să fie cotat drept un incorigibil vrăjmaş al primului-ministru. Şi cu atît mai puţin să fie acuzat, ca lider de facto al PD, că se amestecă obsesiv în certurile intestine ale PNL, contribuind la aruncarea în aer a unui pilon al alianţei.

La prima vedere toate aceste calcule au ieşit admirabil. Nu mai puţin adevărat e însă că miros urît a politicianism. Şi nu e vorba de politicianismul deloc escamotat al premierului, care şi-a sacrificat un ministru competent, doar pentru a-i sancţiona independenţa. Ci de cel, mai greu de distins, dar cu repercursiuni mai ample al lui Traian Băsescu. Paradoxal, respectul pentru constituţie, elegant afişat de preşedinte pare să fi fost în acest caz doar o simplă manevră de grăbire a debarcării premierului. Cronica unei morţi anunţate încă din epoca în care Tăriceanu, riscînd să compromită reforma, a optat pentru a se ţine cu dinţii de scaun şi a-şi revoca decizia dată drept „irevocabilă” de a demisiona, pare să se apropie de finalul ei inexorabil.

Flutur dezarmează platforma liberală

Pentru adversarii grupului Stoica-Stolojan, din guvern şi parlament, modul graţios, în care Flutur şi prietenii săi politici liberali au salutat decizia preşedintelui de a admite revocarea piesei lor centrale din cabinet a fost poate încă şi mai uluitor decît gestul lui Băsescu. In loc să le furnizeze muniţia necesară unui îndelungat război de uzură atît împotriva autorilor platformei cît şi a preşedinţiei, Flutur şi-a putut asuma postura de campion al reconcilierii sfîrşind prin a smulge cea mai eficientă armă – cea a prezumţiei de atentat la PNL - din mîna grupului Tăriceanu şi a o întoarce împotriva lui. Odată cu demiterea ministrului agriculturii, platformiştii şi-au îndreptăţit şi au validat şi în ochii alegătorilor demersul retragerii sprijinului parlamentar acordat lui Tăriceanu, lăsîndu-l pe premier fără majoritate în legislativ.

Punct ochit, punct lovit? La pasive, adversarii premierului nu vor încasa pe termen scurt decît efectele destul de neglijabile ale unei noi intimidări a demnitarilor liberali din teritoriu simpatizînd cu grupul Stolojan. Dar de acum încolo, primul ministru nu mai poate guverna decît cu bunăvoinţa PSD, PRM, PC şi eiusdem farinae. Aflat la cheremul partidelor care în faţa unor anticipate tot mai puţin evitabile se tem de Becali, de multe pierderi proprii de mandate şi de insignifianţa lor electorală, Tăriceanu se vede deposedat de ultimul său rest de legitimitate.

PNL fără alternativă

Iar PNL, precipitat spre scindare şi dezintegrare de un premier prea slab ca să nu recurgă la stridenţa acţiunilor de forţă de felul excluderilor brutale din partid ale celor mai abili oameni politici liberali îşi vede irosite şi ultimele şanse de a supravieţui intact. Neînţelegînd importanţa democraţiei interne de partid, care i-a asigurat bunăoară lui Helmut Kohl 16 ani de guvernare liniştită în Germania, în ciuda masivei sale contestări de către aripa stînga a CDU, Tăriceanu, Antonescu, Orban şi Olteanu s-au plasat pe ei şi PNL-ul într-o situaţie fără ieşire convenabilă.

Din păcate, acutizarea conflictului, pentru care premierul şi amicii săi poartă cea mai mare parte din răspundere, nu pare să aibă în final decît perdanţi, chiar dacă anticipatele se vor lăsa cu un festin cu şpriţ, cu mititei şi cu cîrnaţi de vită fripţi în condimente pentru PD şi Stolojan. Pilitul dinţilor cotoaranţei în podul penelist va implica pe termen lung şi mediu pierderi decisive nu doar pentru patricieni, ci, în cele din urmă şi pentru plebei. Infrînţi ies din această încercare şi partidul liberal, dar şi instituţiile statului de drept, guvernul, parlamentarii, democraţia şi deci şi România. N-ar fi fost oare mai util ca preşedintele să renunţe la răsunătoarea sa victorie a la Pirus şi să respingă harakiri-ul tăricenean ?