Harta corupţiei în Europa

Comisia de la Bruxelles a publicat primul raport despre corupţie care conţine un sinopsis al fenomenului în întreaga Uniune Europeană. Raportul ne oferă implicit o hartă a corupţiei care confirmă multe lucruri cunoscute şi care surprinde doar prin faptul că unele lucruri rămân neschimbate. Se pot distinge trei linii de demarcaţie: nord-sud, protestantism-catolicism/ortodoxie şi democraţie liberală-postcomunism. Linia nord-sud este evidentă, dar prin ea însăşi nu explică nimic. Cele mai corupte ţări sunt Grecia, Italia, Portugalia, Spania, iar cele mai integre, Danemarca, Finlanda, Suedia. Această cezură corespunde însă şi cu linia tradiţională care a separat cândva biserica catolică de bisericile reformate ale Nordului.

Dacă istoric vorbind această ruptură a marcat profund cultura şi moravurile societăţilor, astăzi biserica are o influenţă tot mai scăzută. Fenomenul decreştinării este masiv în ţările nordice, dar cu toate acestea se păstrează anumite legături formale care vorbesc implicit de un grad ridicat de disciplină socială. În Finlanda, de exemplu, 76,4% din populaţie face parte din biserica lutherană, fapt cu atât mai semnificativ cu cât apartenenţa presupune plata unui impozit direct. Constrângerile religioase sunt relativ slabe, dar ele par să fie privite cu gravitate, ca dovadă că se înregistrează tot mai multe plecări din biserică din cauza unor dezacorduri de principiu. Cu vreo doi ani în urmă, de exemplu, după o dezbatere televizată în care un politician creştin-democrat afirmase că nu este bine ca un creştin să aibă relaţii homosexuale, aproape 25.000 de persoane au părăsit Biserica lutherană din Finlanda într-o singură săptămână, prin intermediul serviciului Internet care ţine contabilitatea aderenţilor. Un alt fapt interesant este că în rândul ţărilor baltice gradul cel mai scăzut de corupţie se înregistrează în Estonia, ţară care spre deosebire de Letonia şi Lituania are o majoritate lutherană.

În fine nu discutăm cu adevărat influenţa cultelor asupra ordinii sociale, ci ne pregătim doar pentru a atrage atenţia asupra celei de-a treia linii de demarcaţie: democraţie liberală - postcomunism. Linia aceasta este cu atât mai evidentă tocmai în Estonia, ţară cu o tradiţie culturală similară cu a Suediei şi Finlandei. Dacă în Finlanda corupţia este cotată la 20% şi în Suedia la 44%, în fosta republică sovietică Estonia atinge 64%.

Potrivit raportului Comisiei Europene, care se bazează de fapt pe rapoartele periodice şi larg difuzate ale organizaţiei Transparency Internaţional, toate ţările postcomuniste, fără excepţie, suferă de un nivel foarte ridicat al corupţiei. Chiar dacă există fluctuaţii care ar putea fi puse pe seama tradiţiei etatiste sau religioase, comunismul pare să fi făcut ravagii. Să ne mai luăm o precauţie: nu este sigur că atunci când vorbesc despre corupţie, italienii, spaniolii, irlandezii sau românii şi bulgarii vorbesc întotdeauna despre exact acelaşi lucru. De aceea comparaţiile acestea făcute pe o scală unică pot fi înşelătoare. Totuşi, dacă admitem că fenomenul vizat se referă la gradul în care sunt respectate regulile explicite, atunci cu siguranţă că regimul comunist a contribuit enorm la crearea unei lumi paralale cu sistemul de norme oficiale.

Dacă înţelegem prin corupţie ocolirea normei impersonale prin relaţii personale, atunci societăţile guvernate de regimuri comuniste au creat un teren vast pentru acest fenomen ca reacţie de autoapărare. Caracterul represiv al regimului comunist devenise suportabil în multe feluri prin coruperea administraţiei şi a gardienilor ideologici. Literatura însăşi spera să-i corupă pe cenzori şi de fapt nimic nu mai era posibil fără ca regula oficială să nu fie, într-un fel sau altul, deturnată prin relaţii personale. Corupţia a fost unul din mijloacele prin care societatea a reuşit în cele din urmă să învingă sistemul comunist. Se ruşina cineva de pilele puse pentru a ocoli repartiţiile oficiale şi de a obţine un post mai bun la oraş? Sau o locuinţă? De tehnicile prin care erau obţinute alimentele sau alte bunuri mai sofisticate? Prea puţini. Corupţia devenise o adevărată artă a vieţii.

E adevărat că în România norma abstractă nu a avut niciodată prea multă trecere, dar comunismul a oferit acestei mentalităţi derogatorii cele mai bune justificări. Lăsând deoparte că terenul social românesc este slab şi lipsit de orice tradiţie a rigorii, inclusiv în materie religioasă, s-ar putea ca un obstacol în calea combaterii corupţiei să fie tocmai faptul că încălcarea cvasi-unanimă a normelor a creat un sistem de justificări personale complicat şi pervers.