Huntington şi războiul din Irak

Alegerea fostului şef al FMI, Horst Koehler, la recomandarea Uniunii Creştin Democrate, în frunte cu Angela Merkel, în funcţia supremă a Republicii Federale lansează semnalul unei schimbări de eră politică, notează numeroşi analişti germani şi străini. Hannoversche Allgemeine Zeitung e de această părere. La fel şi La Repubblica din Roma, Corriere de la Sera din Milano şi de Volskrant din Olanda. Ziarul austriac Kurier o împărtăşeşte, reliefînd că ”Angela Merkel şi-a păstrat astfel intacte şansele de a deveni prima femeie ocupîănd funcţia de cancelar al Germaniei”. Propulsarea lui Koehler în fotoliul prezidenţial ”e consecinţa eroziunii stângii guvernamentale”, relevă şi Tagesspiegel din Berlin. Ziarul elogiază formaţia de economist a noului preşedinte, devreme ce Horst Koehler revendică, în calitatea se de reprezentant al conservatorilor, purcederea pe un drum al reformelor iniţiat la urma urmei de executivul de stânga, social-ecologist. Votul în favoarea lui ”oglindeşte cât se poate de fidel raporturile de forţă din Germania”, precizează cotidianul berlinez. Fiindcă ”faţă în faţă cu un cancelar reformist, a cărui majoritate parlamentară se topeşte văzînd cu ochii, se află un preşedinte la fel de reformist, a cărui funcţie însă e lipsită de orice putere executivă”.

”Dacă printre electorii preşedintelui nu s-ar fi aflat fostul judecător nazist Filbinger, alegerea preşedintelui Germaniei, care trece drept un geniu financiar, ar fi fost mai convingătoare”, regretă ziarul moscovit Izvestia.

Neue Zuercher Zeitung din Elveţia deplânge în schimb starea unei societăţi şi a unei clase politice germane (dominate) de cele două mari partide de centru-dreapta şi de centru stânga, ai cărei candidaţi sunt, ambii, nevoiţi să se prezinte drept ”apolitici, spre a-şi asigura popularitatea”. In fine, ziarele de stânga, printre care Frankfurter Rundschau şi Westdeutsche Zeitung, precum şi Tages-Anzeiger de la Geneva îi cer noului şef al statului să-şi demonstreze independenţa şi să se dovedească un preşedinte cât mai ”suprapartinic” şi, ca atare, cât mai puţin partizan.

In răstimp, o serie de comentatori germani elogiază criticile articulate de ministrul israelian al justiţiei, ”Tommy” Josef Lapid la adresa intervenţiei dure a militarilor statului evreu în Gaza. Frankfurter Allgemeine Zeitung remarcă totuşi, în context, că asocierea imaginii unei bătrîne căutînd obiecte personale îndărîmăturile unei case din Rafah cu imaginea bunicii acestui ministru, asasinată în Holocaust nu trebuie câtuşi de puţin înţeleasă ca o ”echivalare a ororilor naziste cu politica israeliană în teritoriile palestiniene”. Cu toate acestea, asemenea critici, denotînd înţelegere pentru şi empatie cu suferinţele oamenilor din tabăra adversă ar constitui ”paşi în direcţia cea bună”. Cu atât mai mult cu cât, potrivit ziarului Handelsblatt din Duesseldorf, toate ”speranţele într-un reviriment în Orientul Mijlociu” s-ar lega exclusiv de israelieni, devreme ce ”apelurile lansate către această zonă s-ar lovi de urechile surde ale actorilor politici".

Spre a le deschide dacă nu urechile cel puţin ochii propriilor săi concetăţeni şi-a turnat Michael Moore, un înverşunat adversar al preşedintelui Bush, filmul ”Fahrenheit 11 a 9-a”, premiat de juriul festivalului din Cannes. Or, tocmai această premiere este buba, mai mult decît opera şi persoana unui scriitor şi regizor, care, după cum îl descrie Sueddeutsche Zeitung din Muenchen nu-i decît un ”populist enervant”. Cărţile sale, mai notează cotidianul, ” sunt o simplă înşiruire de clişee, platitudini în serie pe gustul celor care, oricum, îi împărtăşesc opinia. Filmul său ”n-a fost distins nici pentru calitatea investigaţiei, nici pentru prospeţimea argumentelor lui, ci spre a lansa un semnal politic”. Decizia juriului ”nu poate fi calificată nici măcar drept curajoasă, întrucît peliculele lui Moore ţintesc spre publicul (vest)european, efectele lor în SUA fiind foarte limitate... Motiv pentru care lui Bush astfel de atacuri nu-i vor răpi somnul”. Şi conservatorul Le Figaro de la Paris evidenţiază vădita dimensiune politică a unui premiu care ar fi trebuit decernat pe criterii estetice, răsplătind, altfel spus, merite artistice. Ziarul observă însă că, în mod hotărît, ”lumea imaginilor” (de la Cannes sau din închisoarea irakiană Abu Ghraib) ”nu favorizează defel actuala administraţie republicană de la Washington, în frunte cu George Bush”.

Dar ce-ar mai putea oare face această administraţie (şi coaliţia pe care o conduce) în Irak? Strategia ei politică în zonă ar fi ”greşită”, opinează londonezul Daily Telegraph, în timp ce New York Times semnalează că parte din grupul neoconservator aflat la putere la Washington ”îşi reconsideră opţiunile”, pledînd în favoarea renunţării la ţelul ambiţios al democratizării Irakului. Ziarul reproduce opinia mult-citatului Samuel Huntington, politologul care anunţase cândva cu surle şi trâmbiţe confruntarea fierbinte dintre civilizaţia creştin-occidentală şi cea musulman-orientală. Mai recent Huntington ar fi prevăzut ”rapidul succes militar al intervenţiei militare împotriva lui Saddam Hussein, dar şi un ulterior război contra poporului irakian, care n-ar fi de câştigat”. John Tierney, care semnează articolul admite însă că, între neoconservatori mai sunt şi unii ( de prim rang aş zice eu) precum şeful Pentagonului, Donald Rumsfeld şi adjunctul său, Paul Wolfowitz, care preferă să se menţină fermi pe poziţie, fiind susţinuţi de ziare şi editorialişti influenţi precum analiştii de la Wall Street Journal, Charles Krauthammer, de la Washington Post şi William Safire de la New York Times, ori Rush Limbaugh, o foarte populară voce radiofonică, potrivit căreia, bunăoară, "presa de stânga a exagerat masiv scandalul privind excesele din închisoarea Abu Ghraib".

Cât despre faptul că nici în Germania postnazistă democraţia nu s-a instaurat după al doilea război mondial cu una cu două, în doar o zi, o săptămână, o lună, sau un an de ocupaţie americană, prea puţini observatori sunt dispuşi, cred, să constate evidenţa, să facă analogiile istorice necesare şi să revendice ineluctabila răbdare îngerească pe care, incontestabil, o reclamă o stabilizare autentică a Irakului.