1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Identităţile şi arta posibilului

Petre M. Iancu19 octombrie 2015

Ne rezolvăm problemele în funcţie de modul în care le şi ne definim. Identităţile contează. La fel, cum le stabilim. Şi dibăcia importă. Iar dacă politica e o artă, are nevoie de inspiraţie. Ne trebuie mai multă-n Europa

https://p.dw.com/p/1GqQM
Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, în vizită la preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan
Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, în vizită la preşedintele Turciei, Recep Tayyip ErdoganImagine: Getty Images/G. Bergmann/Bundesregierung

Ne mândrim că suntem moldoveni? Vrem şi susţinem politic, înainte de orice, binele meleagurilor moldoveneşti. Suntem olteni? Aşijderi. Puţin ne pasă, unora din noi, de restul României. Sau de restul Europei. Şi cu atât mai puţin de America, de Orientul Mijlociu, sau refugiaţi. Cât despre restul Africii, sunt şanse să nu fi auzit de ea.

Suntem PSD-işti? Îi urăm succes lui Dragnea. Care, deşi condamnat penal, se străduieşte să reobţină, prin seducţie verbală, o brumă de credibilitate partidului său nereformat. E, nota bene, o formaţiune imersată, între altele prin reperele ei, de felul lui Ion Iliescu, într-un trecut marcat de crimele monstruoase ale regimului comunist, ca şi în cele, aproape la fel de detestabile, ale interminabilei tranziţii postcomuniste.

PSD între reformă şi diversiune

Or, a-ţi cere scuze retoric şi a divorţa din vârful limbii, în chip oportun, de comunism, nu reprezintă decât o diversiune, cât timp nu treci la fapte, care să documenteze concret reformarea, democratizarea şi despărţirea irevocabilă a PSD de trecutul său totalitar. La care, nu întâmplător, un baron roşu ca Marian Oprişan pare a ţine mult. Căci preşedintele PSD Vrancea nu crede că formaţiunea sa ar trebui să-şi ceară scuze, între altele, pentru mineriada din iunie 90. Ca şi cum lui Ion Iliescu şi FSN-ului, născător de PSD, nu i-ar reveni partea leului din vina pentru atrocităţile care, scoţând România, pe mult timp, din familia naţiunilor europene, au riscat să le modifice românilor, pe veci, identitatea.

Totuşi, gestul lui Dragnea este salutar. E important că, recunoscând cât de importante sunt identităţile politice, noul şef al PSD a schiţat un prim gest menit a o primeni pe a partidului său. Drumul PSD spre o social-democraţie autentică, una care să nu se mai confunde cu ideologia bine camuflată a unui mastodont PCR-ist ce şi-a supravieţuit sieşi, rămâne lung. Dar cel puţin s-ar putea, teoretic, debloca.

Europa ca subiect intern, naţional

Identităţile joacă un rol nu doar pe plan local, regional sau naţional. Românii au descoperit în acest an că, paradoxal, haina românească poate fi mai departe de trup decât cămaşa europeană. Odată cu asasinatele islamismului terorist de la Paris şi criza elenă, subiectele europene au devenit teme domestice. S-au discutat mai aprig decât plagiatele lui Ponta şi Oprea, mai cu foc decât „interesul naţional”, mai stăruitor decât interminabilele tăceri prezidenţiale, mai cu aplicaţie decât vestimentaţia primei doamne. Încă şi mai furibund se dezbate în continuare – nu doar în România – chestiunea, de asemenea europeană şi globală, a refugiaţilor şi replica foarte controversată a Germaniei, a Uniunii Europene, şi a ţărilor răsăritene la această criză.

În mod semnificativ, mutaţia îi priveşte şi pe vesteuropeni. Şi în Apus, pe fondul conflictului cu terorismul şi al inadecvărilor culturale şi politice alimentându-l, s-a produs, prin refugiaţi, ascensiunea subiectului european şi global la nivel de materie de informaţie domestică de interes excepţional. Brusc, bavarezii, olandezii, britanicii şi scandinavii s-au trezit că îi frământă intens maniera în care Angela Merkel girează problema imigraţiei în Europa. De la această ascensiune intempestivă, care n-avea cum să nu aibă şi urmări regretabile, la o explozie a xenofobiei, rasismului şi urii n-a mai fost decât un pas. Căci s-a văzut favorizată de propaganda putinistă.

Dimensiuni globale ale unor probleme naţionale şi europene

Făcându-i cultul personalităţii, agitpropul putinist i-a falsificat imaginea liderului de la Kremlin, spre a-l metamorfoza din duşman al democraţiei liberale, aşa cum e, în presupus „apărător” al Apusului (creştin) în faţa barbariei islamiste. Ceea ce asigură joncţiunea dintre putinism şi extremismul sau populismul apusean. Că fanatismul islamist n-ar fi existat dacă n-ar fi fost inventat, reinventat, promovat şi susţinut, rând pe rând, de agenţii poliţiilor politice totalitare, de la Gestapo la KGB, lipseşte din setul de informaţii livrat de propagandiştii Moscovei.

Dar şi presa occidentală nemanipulată are greutăţi. De pildă în a înţelege dinamica identităţilor în lumea globalizată şi uşurinţa manipulării lor în interesul tuturor fantasmelor urii şi al exploziilor de violenţă, soldate, ca la Koeln, cu înjunghierea unei social-democrate pro-refugiaţi, candidând pentru funcţia de primar. Teoretic, o serie întreagă de jurnalişti şi politicieni înţeleg de ce identităţile tribale, locale, regionale nu mai pot rezista într-o lume contemporană mondializată, definită prin interdependenţele ei şi articulată de confluenţe de idei, doctrine, etnii şi religii.

Totuşi, gândirea politică prevalentă continuă să fie ori localist-naţionalistă, ori factice globalistă. Prima uită că la olteni şi români, bavarezi sau germani, arabi sau musulmani, ar trebui să primeze omenia, iar nu identitatea etnică sau religioasă. Cea din urmă ignoră faptul că deznaţionalizarea militantă sau renunţarea la valori culturale proprii nu reprezintă în sine soluţii. Şi că rezolvarea unor probleme generale nu suportă complicarea peste măsură a celor particulare.

Germania, Turcia şi arta posibilului

Dată fiind poziţia Germaniei în concertul naţiunilor, cancelara ar fi trebuit să definească şi să includă într-un mod mai adecvat în calculele ei politice vizând imigraţia identitatea şi interesele naţionale, ca şi pe cele ale esteuropenilor, spre a nu supune coeziunea federală şi continentală unui test deficil.

Mânată de problemele interne pe care şi le-a creat singură, admiţând, nereflectat, o imigraţie necontrolată, Angela Merkel a alergat într-un suflet în Turcia, spre a cere executivului de la Ankara să-i reţină pe refugiaţi înainte de a traversa ruta balcanică şi a ajunge în Germania.

Or, chiar şi această încercare de rectificare a unei greşeli cu un impact enorm riscă să exacerbeze problemele Europei, în loc să le rezolve. Căci a legitima prin prezenţa la Ankara, înaintea apropiatelor alegeri turceşti, un regim islamist certat grav cu democraţia, cu drepturile omului şi cu principiile statului de drept poate încuraja extremismul, trădând valori naţionale şi universale.

Politica, spunea Bismarck, ar fi „arta posibilului”. Ba, „a compromisului”, afirmă alţii. Tot ce se poate. Dar e, nu mai puţin, o artă. Care, ca orice artă, presupune, pe lângă efort susţinut, inspiraţie. Când te-a părăsit durabil, laolaltă cu claritatea morală, începe să fie bine să te gândeşti la un repaus.