In memoriam Oskar Pastior

Mă pregăteam să-l ascult din nou, de astă dată la Frankfurt pe Main, instalat pe legendara sofa azurie în faţa camerelor de luat vederi, recitîndu-şi poemele inegalabile, născute din jocurile savante ale poetologiei şi din dezlănţuirile unei fantezii neţărmurite de oprelişti lingvistice, dar totuşi bine strunite de rigoarea unui talent aproape matematic. Ne bucuram cu toţii de intîlnirea cu Oskar Pastior, regele neîncoronat al familiei poeţilor, cum îl supranumea Michael Lentz. Definiţia stă înscrisă pe caietul program, în care editura Hanser anunţă editarea operei sale şi premiul Büchner, (cea mai importantă distincţie literară în Gemania), care urma să-i fie atribuit peste puţină vreme, pentru - citez un fragment din argumentaţia juriului - "Opera de maximă radicalitate şi diversitate formală", pe care a creat-o poetul născut în 1927 la Sibiu.

De pe coperta acestui program, Oskar Pastior, cu privirea sa pătrunzătoare dar jucăuşă, aruncată peste rama ochelarilor, ne adreseaza un zîmbet întrebător. Cum să putem crede, cum să putem accepta că Oskar Pastior nu mai este printre noi, că a dispărut brusc într-o noapte, cînd era mai aşteptat ca niciodata cu veneraţia lucidă, rezervată doar celor care tocmai conştienţi fiind de gratuitatea actului poetic, îl oficiază şi elaboreaza cu suprema cunoaştere, dăruire inteligentă şi sensibilitate. La Frankfurt, alături de Herta Müller, Oskar Pastior era aşteptat şi într-o altă ipostază - acea de cronicar martor şi victimă a deportării germanilor din România în fosta Uniune Sovietica. El însuşi vlăstar al unei familii de intelectuali, a fost internat între 1945 şi 1949 in lagărele de muncă din Gulagul comunist. Reîntors în România, îşi încheie studiile liceale, lucrează ca tehnician la o firmă de construcţii, studiază apoi germanistica la Universitatea din Bucureşti, publică deja în 1960 primele creaţii, este redactor radio, este răsplătit cu premii literare. In 1968 ramîne în apus, mai întîi la München, apoi la Berlin, unde s-a stabilit definitiv.

Premiile care-i încununeaza creaţia -aproape 20 la număr - sunt dintre cele mai prestigioase. Universitatea din Sibiul său natal îi acordă titlul de Doctor Honoris Causa. Modest, discret, amabil, dar intimidîndu-şi prin tocmai aceste calităţi morale şi unicitatea operei sale admiratorii, Oskar Pastior ştia ca nimeni altul să-şi răsfeţe publicul, readucînd poezia la originile sale incantatorii.

A fost un bun prieten cu Gellu Naum, cu care a împărţit Premiul european de poezie. A fost prietenul scriitorilor germani emigraţi din România, dar şi al scriitorilor români rămaşi în ţară. A tradus din română în germană, din rusă în germană, s-a plimbat savant şi dezinvolt printre vocabule, lexeme şi sonorităţi. A aruncat prin creaţia sa o punte unică, nebănuită între preferinţele pentru opera lui Petrarca, ale cărui 33 de sonete le-a tămăit şi răstălmăcit în germană, volumul apărînd şi în română ulterior, în traducerea clasică a Etei Boieriu şi în cea liberă a Norei Iuga, şi între înaltele exerciţii matematico-poetice, intelectual-ludice ale grupului Oulipo, Ouvroir de Litterature Potentielle, un club exclusiv printre ai cărui membri figurează Italo Calvino, Georges Perec, Raymond Queneau. Acest magician metodic al limbajului, cum a fost supranumit Oskar Pastior de cronicarii şi recenzenţii operei sale, se considera un Ouliponaut - era termenul pe care îl folosise el insuşi cînd am avut plăcerea să-l întîlnesc în gliptoteca Universităţii din Bonn, recitînd fragmente din variaţiunile pe tema poemului Harmonie du Soir de Baudelaire.

Ne-a părăsit pentru totdeauna după căderea serii, a plecat cînd ne aşteptam cel mai puţin şi îl aşteptam cu cea mai mare nerăbdare, aici la Frankfurt, în cel mai mare labirint al cărţii. S-a strecurat prin cuta timpului, cum îi plăcea să spună, lîngă colegul său Francesco Petrarca. Iar Scrierile sale, expuse în volume la standul editurii Hanser, ramîn în acest hăţis uman şi livresc, un fir etxrem de preţios al Ariadnei.