Insectele tovarăşului Voiculescu

Mea culpa. Mea maxima culpa. Este (şi) vina noastră. În occident e greu să nu auzi foarte frecvent asemenea propoziţii. Ele amintesc de convocările la căinţă şi îndreptare lansate de prooroci, de implacabilul şi binefăcătorul lor verdict faţă cu etiologia repetatelor căderi în păcat ale unor segmente, importante câteodată, ale poporului ales.

Afirmaţiile de acest gen şi etosul pe care-l exprimă fac inseparabil parte din esenţialul bagajului iudeo-creştin al culturii şi civilizaţiei europene. Când nu le ia locul o autoculpabilizare exagerată, mascând ura de sine, ele reprezintă probabil, prin forţa regeneratoare pe care o conţin, una din sursele principale ale neasemuitei puteri a Occidentului.

O putere despre care s-a afirmat în neştire că s-ar afla în declin, dar care, de la Oswald Spengler încoace, se dovedeşte constant mai solidă şi mai longevivă decât forţa brută afişată de varii dictatori, de la Hitler şi Stalin, la Ceauşescu şi urmaşii lor.

Mi-am amintit de aceşti tirani fără să vreau, auzind de stropşelile incontinente proferate recent, la adresa lui Andrei Pleşu de vermina care a cotropit de mult micile ecrane ale românilor. Le-au scos pe gură nişte pretendenţi impenitenţi la titlul de campioni în rândul secăturilor, cu vechi ştate în linşatul mediatic al celor mai luminate minţi româneşti, aflaţi în solda unui fost lacheu şi complice al lui Nicolae şi-al Elenei Ceauşescu. Într-un studio de televiziune indivizii cu pricina au spus că Pleşu ar fi „o slugă” şi au sugerat că ar fi de preferat statutul de „obrăznicătură”.

N-am de gând să recapitulez cortegiul de orori revărsate asupra bunului nume al unui om bun de ceea ce, în opinia elitei româneşti, sunt doar nişte canalii patente. N-are nici un rost, de vreme ce credibilitatea Antenei 3, unde s-a comis tentativa ţintuitului lui Andrei Pleşu la stâlpul infamiei,( ca de altfel şi credibilitatea pseudojurnaliştilor acestei „Antene”, care proferează seară de seară imprecaţii la adresa celor mai stimabili şi înţelepţi oameni din cetate) este pur şi simplu nulă. Nulă, în rândul celor care mai gândesc.

Suficient să spun că nu m-am putut împiedica să nu rememorez traiectoria asasinilor în efigie angajaţi şi plătiţi de Antena 3, carierele lor abjecte, de obedienţi şi servili slujbaşi ai fostului securist Dan Voiculescu. M-am întrebat, concomitent, cum de este oare posibil ca această maşinărie infernală de calomniat, violat şi ucis prestigii continuă să funcţioneze, de ani şi ani buni. M-am întrebat cum de se poate ca unor inşi de asemenea speţă să li se permită să-şi bată sistematic joc de adevăratele valori ale unei naţiuni.

Am realizat că e şi vina noastră, inclusiv a celor ce refuză să comute pe Antene şi să se înjosească a le fi spectatori altfel decât din raţiuni profesionale. Succesul lor infect e, înainte de orice, eşecul nostru monumental. Într-adevăr, n-am izbutit să-i convingem pe mulţi, în aproape un sfert de veac de postcomunism, să înceapă să discearnă între logic şi absurd, raţional şi iraţional, între bine şi rău, între minciună şi adevăr, abjecţie şi demnitate.

N-am izbutit să-i lustrăm pe foştii securişti. Nici să ripostăm cum trebuie „insectelor tovarăşului Hitler”, spre a-l parafraza pe Ion Caraion. N-am reuşit din timp să pedepsim cum trebuie figuri sinistre ca Dan Voiculescu. Nu ne-am învrednicit să redăm naţiunii averile furate de foştii securişti. I-am lăsat să ne mintă vesel, în continuare, pe rândaşii infami ai celor care nu s-au mulţumit să-şi prigonească poporul supraveghindu-l şi reprimându-l ca poliţişti politici, în „epoca de aur” ceauşistă, ci au încălcat până şi legile statului comunist, furând pe rupte atunci, mai înainte de a jefui impenitent după 1989.

Nici măcar adoptarea anumitor legi esenţiale nu ne-a stat în putere. De pildă să ne oferim parlamentari în măsură să conceapă nu un CNA jalnic politizat, ineficient, neavenit, ci norme, legi şi instituţii care să confere presei româneşti dreptul autentic şi posibilitatea de a se autocurăţa de mercenarii şi ticăloşii din redacţii.

Dar, mai presus de orice, n-am fost capabili să-i convingem pe mulţi să nu se mai uite la televiziuni cu moderatori practicând profesiunea de predicatori ai urii şi erijându-se în preşedinţi, premieri şi călăi. N-am fost în stare să ne apărăm libertatea. N-am fost în măsură să luptăm pentru ea boicotând, prin refuzul de a le face rating, instituţii de propagandă pregătind reşuta în totalitarism. Or, televiziunile ce şi-au făcut o religie şi o raţiune de a fi din a dezinforma şi-a demola valorile democraţiei reale, din a încerca să distrugă reperele morale şi intelectuale ale naţiunii române sunt aceste instituţii neo-totalitare.

Nu, Andrei Pleşu n-ar avea, în principiu, nevoie să fie apărat în faţa unor nulităţi excelând doar în nemernicie. E, desigur, suficient de articulat spre a se apăra singur, dacă detractorii săi n-ar face parte dintr-un sistem. Şi dacă lor nu li s-ar adăuga şi cei suficient de şireţi ca să se distanţeze de inchizitorii lui antenişti, care se grăbesc însă, totodată, să afirme că s-ar fi făcut şi el vinovat, cândva, la începutul anilor 90. Fiindcă n-ar fi demisionat la timp din cabinetul Petre Roman, cauţionând astfel regimul mârşav al Ion Iliescu.

Posibil ca amânarea demisiei să nu fi fost atunci opţiunea optimă. Ei şi? Asta e azi problema?Acest mare român, acest dilematic domn cu-adevărat european n-a fost mereu perfect. Dar cine e? Să arunce el piatra, cel dintâi.

Pare că Pleşu nu trebuie, deci, apărat, fiindcă biografia, opera minunată a acestui gânditor şi faptele lui de slujitor onest şi eficient al neamului românesc şi al civilizaţiei europene vorbesc limpede şi de la sine.

În faţa lui Andrei Pleşu e bine totuşi să ne învrednicim să facem zid, spre a nu le da impresia canaliilor şi crapuloşilor, celor vânduţi şi celor scrântiţi, că nu mai există nici probitate, nici onoare, nici minte sănătoasă şi discernământ în lume.

Pe de altă parte, chiar dacă publiciştii cei mai articulaţi s-ar putea lipsi lesne de protecţia noastră, noi, în schimb, avem nevoie acută să ne apărăm nu doar de otrava zilnică pe care inşii recrutaţi de Felix întru mancurtizarea noastră cotidiană ne-o picură zilnic în suflet prin intermediul micilor ecrane. Ci şi, în primul rând, de sistemul pe care îl reprezintă insectele tovarăşului Voiculescu.

Că nu ne-am apărat îndeajuns până acum nu e cu siguranţă numai vina lor. Prin urmare, chiar noi suntem de vină. Dar, dacă tot am realizat atâta lucru: Până când vom mai răbda? Sutele de semnături ilustre ale protestului publicat de Revista 22 anunţă că tocmai se alege un popor, care nu mai vrea să admită nemernicia. Şi că timpul larvelor a cam trecut.