Instituţia orei de dirigenţie

Scandalul iscat în jurul lui Alexandru Cumpănaşu, „profu online“, a cărui pagină de pe reţeaua Tik Tok are aproape o jumătate de milion de urmăritori adolescenţi, a fost cap de afiş în mass-media, punînd într-un con de umbră chiar evoluţia pandemiei. Cumpănaşu şi-a construit minuţios popularitatea odată cu tragedia dispariţiei nepoatei sale din Caracal, Alexandra Măceşanu. Asta l-a împins să candideze în 2019 la preşedinţie.

Săptămîna trecută au fost deschise mai multe anchete împotriva acestui guru al minorilor care au văzut în el purtătorul de steag împotriva profesorilor şi modelul răzvrătiţilor împotriva familiei şi a normelor elementare de comportament în societate. Procurorii au deschis un dosar penal pentru incitare la ură şi un altul pentru propuneri indecente la adresa minorelor care navighează pe pagina lui de pe Tik Tok. În plus, Corpul de Control al Ministerului de Interne cercetează care au fost motivele pentru care Cumpănaşu a beneficiat în 2019, cu cîteva luni înaintea alegerilor prezidenţiale, de gardă de corp şi punerea la dispoziţie a unui autoturism aparţinînd MAI.

Adolescența, vîrsta rebeliunii

Am pornit de la acest caz revoltător în care un anonim ajunge, printr-o serie de tertipuri dîmboviţene, să sucească minţile a sute de mii de adolescenţi, pentru a formula întrebarea de ce o mare parte a tinerilor cred că ei nu au nevoie de modele. Cumpănaşu nu este un model pentru ei, ci întruchiparea acelui sindrom al vieţuirii facile, leneşe, dublat de instinctul răzvrătirii faţă de părinţi, de profesori, de valorile trecutului, de provocările zilei de azi şi ale zilei de mîine.

Nu generalizez, dar ceea ce spun este în trend, a fi rebel față de tot și de toate e credința acestor tineri că ei sînt suficienți sieși. Aplaudă de pe tușă sau intră în joc cu o duzină de Cumpănașu, dar nu se identifică nici cu el, nici cu maneliști de teapa lui Adrian Minune, Nicolae Guță, Florin Salam ori cu vedetele de mucava din mass-media. Asta, în cea mai mare parte, în care se regăsesc tineri ce provin din medii intelectuale, aseptice, din familii curate în fața provocărilor și ispitelor alterate, din părinți care nu și-au uitat copilăria trăită cu cheia de gît. Nevoia de modele e mult prea  rătăcită în ființa adolescenților încît să o poată exprima. În mare parte nu ei sînt cei vinovați, ci mediul pustiu în care își trăiesc adolescența, vîrsta cea mai expusă vocilor nocive ale cotidianului.

Se spune că orice om, în cazul de față orice tînăr, poate fi recuperat pentru societate. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna așa. De exemplu, mulți tineri cu boli psihice grave, cum ar fi schizofrenia sau paranoia, populează spitalele de psihiatrie pe tot parcursul vieții. Mediul ostil din familiile cu probleme sau din familiile destrămate, școala și societatea le pun de timpuriu anatema de nebuni irecuperabili. În multe cazuri, spitalele și stabilimentele de psihiatrie le sînt cămine pînă ce moartea îi va elibera de suferință (aici e un alt mit prin care părinți iresponsabili sau indivizi fără discernămînt se spală pe mîini, atunci cînd spun că bolnavii cu boli psihice grave nu suferă, ei trăind într-o lume a lor unde „nu este durere nici întristare nici suspin“. Nu e deloc așa. Am avut ocazia, și am mai scris asta la Deutsche Welle, să întîlnesc, în timp ce mă documentam pentru un reportaj, bolnavi psihic cu boli cronice, pe fața, în gesturile și în cuvintele misterioase ale cărora am văzut suferința pe care rar o întîlnești în lumea normală.)

Revin la adolescenții care, lipsiți de afecțiunea familiei și refuzînd cu obstinație să caute modele în jurul lor, cad pradă propriei personalități confuze, asociale, stăpînite în fapt de o singurătate implacabilă. Cercetările sociologice relevă faptul că cei mai expuși gîndurilor suicidare și încercărilor de suicid sînt adolescenții cu vîrste cuprinse între 12 și 17 ani. După mai multe încercări, unii dintre ei – cu 50% mai mulți decît media europeană – reușesc să-și pună capăt zilelor.

Lipsa pedagogilor și a psihologilor în sistemul de educație

Profesorii și învățătorii, în marea lor majoritate, nu știu pedagogie. Sau dacă știu, nu o aplică. Orele de școală sînt aride, cadrele didactice predau mecanic, elevii fiind priviți doar ca receptori ai informației prevăzute în programa școlară. Pedagogia oferă calea prin care relația profesor-elev să fie una prin care dascălul să se apropie cu abilitate de personalitatea școlarului, în așa fel încît acesta să simtă că nu este un simplu anonim în sala de clasă.

Cadrele didactice din România alături de cele din Cipru au cele mai puține ore de predare la clasă din Europa. Pe de altă parte, timpul destinat pregătirii orelor este unul destul de generos în raport cu media europeană.

Sistemul de învățămînt are zeci de mii de suplinitori, mai ales în mediul rural, iar la examenele de titularizare profesorii obțin nu de puține ori media cinci. Acești educatori aproape corigenți își găsesc, iată, locul la catedră, în condițiile în care multe cadre didactice au dispărut din sistem, iar numărul de elevi din învățămîntul primar și gimnazial a scăzut în ultimii treizeci de ani cu aproape un milion.

Statisticile arată că sînt situații în care la 1500 de elevi există un singur psiholog școlar, în situația dramatică în care rata depresiilor în rîndul școlarilor este tot mai mare de la an la an. În această situație, timpul mediu pe care un psiholog îl poate folosi pentru a acorda asistență de specialitate fiecărui elev s-ar rezuma la de cîteva minute. 

Meseria de diriginte

Cea mai mare responsabilitate în educația școlară ar trebui s-o aibă dirigintele clasei. Acestuia îi revine sarcina de a relaționa cu părinții, de a iniția programe interactive și atrăgătoare pentru elevii pe care îi are în grijă, de a descoperi și corija problemele pe care le au aceștia. Cu o singură condiție: să fie deschiși față de copiii derutați, marginalizați de colegii lor sau tarați de problemele cu care vin de acasă.

Dirigintele este în sine o instituție în sistemul de educație. Sînt cazuri de astfel de profesori care nu se dau în lături de la a merge la familiile copiilor cu probleme, încercînd să fructifice relația părinte-elev-cadru didactic. De multe ori acest tip de implicare se arată vizibil în educația de la orele de școală. Alteori, eforturile sînt zadarnice. Pe de altă parte, sînt diriginți care se rezumă la stereotipuri, precum trecerea notelor în carnetele de elev, recitarea unor refrenuri de genul „așa nu“, enumerarea riscurilor ratării și multe altele. Nimic pozitiv, nimic pentru care elevii să aștepte cu nerăbdare ora de dirigenție.

Această pauză de respirație a școlarilor de la disciplinele „plictisitoare“ ar putea să se concretizeze, printr-un efort susținut din partea dirigintelui, în primul rînd în convertirea unei clase de elevi într-un colectiv de elevi. Dirigintele ar putea să pună la dispoziția unui actor cele 45 de minute ce-i revin, timp în care acesta să-i învețe alfabetul actoriei. Sau să invite un orator care să-i familiarizeze cu exercițiul oratoriei, ori un scriitor care să-i învețe să povestească (profesorul de literatură, în genere, nu realizează cît de importantă e știința povestitului, pentru întreaga viață a adolescentului). Am știință de profesori de științe exacte care își încep orele cu zece minute de muzică clasică. De ce nu ar putea și dirigintele să facă același lucru? Sau să le vorbească elevilor și să le pună cărți în brațe despre marile tragedii care au marcat secolul trecut: cele două războaie mondiale, comunismul și holocaustul.

Instituția orei de dirigenție este a cincea roată la căruță în sistemul de educație din România. Vinovați de această realitate sînt, de la profesori, inspectoratele școlare, miniștrii Educației pînă la parlamentari și chiar președinții țării pe care i-am avut în ultimii treizeci de ani.