Interminabilele „abrambureli” ale şcolii româneşti

De câteva zile, capul de afiş al presei bucureştene este ţinut de scandalul iscat în jurul Universităţii Spiru Haret. Orice alt subiect, politic sau social, nu urcă la fel de mult pe prima pagină – şi, orice s-ar spune – chiar nu au lipsit subiectele, în zilele din urmă. Atâta, doar, că scandalul declanşat odată cu decizia Ministerului Educaţiei de a anula valabilitatea licenţelor obţinute de absolvenţii acestei instituţii private de învăţământ are darul de a atrage un segment nou de audienţă – de altfel, destul de consistent.

În perioada 2002-2009, numărul celor care au absolvit cea mai mare instituţie de învăţământ privată din România (din Europa sau chiar din lume, ni s-a dezvăluit săptămâna aceasta) este de ordinul zecilor de mii. Cifra exactă nu a fost, deocamdată, stabilită, fiind vehiculate mai multe variante – începând, însă, de la 96.000. În schimb, s-a pronunţat ca sigură cifra de afaceri a Universităţii: 91 de milioane de euro din taxe de şcolarizare anual. Rotunjit, cu alte taxe, o sută de milioane de euro pe an.

Cert este că, într-o perioadă în care feciorismele ipocrite şi victimizările asemănătoare de pe scena politică nu mai fac audienţă, şefii presei au înţeles cum să recupereze – din scandalul iscat în jurul universităţii care a plătit până acum bani frumoşi pentru reclamă în pagini cu maximă vizibilitate în cam toate publicaţiile scrise de la Bucureşti.

Fabrici de purtători de diplome

Marţi, Ministerul Educaţiei anunţa că majoritatea centrelor de învăţământ aparţinând Universităţii Spiru Haret sunt în stare de ilegalitate şi au fost aşa încă din 2002. Aceasta înseamnă – în cazul în care instituţia de învăţământ este în culpă – şapte ani de încă neelucidată complicitate împotriva intereselor unor cumpărători de servicii de educaţie. De altfel, de bună credinţă, din punct de vedere strict comercial.

Cât despre actul educaţional în sine, lucrurile sunt mai sensibile – şi nu numai la nivelul cazului care a inflamat spiritele. Învăţământul privat din România a apărut şi s-a dezvoltat în absenţa unui pachet legislativ dedicat. Ca atare şi situaţii de genul „universităţii” de la Băile Herculane, fabrică de purtători de diplomă de absolvent de drept şcoliţi de către diverse personaje influente din aparatele Internelor şi Justiţiei fără experienţă de catedră. Drept este că şi dascăli din învăţământul pre-universitar au fost racolaţi în cazul unor facultăţi noi înfiinţate, cu finanţare publică, în locuri din ţară unde funcţionau universităţi de stat cu profile ajunse, între timp, falimentare. La Petroşani, de exemplu, în contextul cvasi-dispariţiei interesului pentru minerit, Universitatea s-a reorientat, introducând alternativa ştiinţelor sociale şi economice.

Despre calitatea studenţilor şi a actului educaţional din cele două sisteme de învăţământ superior se vorbeşte des iar argumentele pot uşor trece dintr-o parte într-alta. Dezbaterea e lungă, a început de ani buni şi patinează în mod frecvent spre sterilitate. Până una alta, există cel puţin trei motive pentru care calitatea şcolii româneşti rămâne la un nivel ce permite existenţa contestatarilor ei: sărăcia bugetului public alocat educaţiei, mercantilismul administratorilor instituţiilor private şi păstrarea caracterului informativ al procesului de învăţământ în detrimentul laturii formative.

Autor: Cristian Ştefănescu, Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz