1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Iorga şi înjurăturile rurale

22 iunie 2009

În lumea satului românesc continuă să fie prezente fenomene inexplicabile, acum în 2009, la fel ca în 1909.

https://p.dw.com/p/IWR0
Imagine: AP

Stă satul românesc între dealuri molcome, învăluit de o lumină mieroasă ca dinlăuntrul unui bob mare de strugure alb. Liniştea ţiuie în urechi, punctată uneori de zgomotele păsăretului sau ale unui câine plictisit. Pace...calm...

Deodată un strigăt sparge uliţele: " Nie vacăăăă, fi-ţi-ar capu' tău a dreacu să-ţi fie... ". Apoi din nou o linişte de început de lume cade peste satul fără drum asfaltat, învăluit în lumină.

Pentru cei crescuţi la oraş, prima imagine a satului românesc a fost aceea din manuale. Satul acela românesc dintre dealuri, plin de case mândre locuite de oameni cuviincioşi şi gospodari. Hiperbolizarea şcolară se dezumflă însă vârtos la o simplă incursiune pe teren: praf mult, oameni prăpădiţi, şi ca şi cum nu ar fi îndeajuns, buruienile verbale stau neplivite în gura fiecărui nene Mărin. Înjurătura e adusă la rangul de artă. Nu oina este sportul nostru naţional...ci înjurătura; înjurătura rococo, plină de arabescuri şi de fantezie.

Că omul de la sat vorbeşte mai buruienos, e de la sine înţeles şi plin de normalitate: desigur că înjură stăpânirea, toţi o facem; desigur că-şi înjură nevasta, are limba ascuţită; desigur că înjură pe toată lumea, aşa preventiv ca să nu rămână pe neştiute dator. Dar un lucru e de neînţeles. De ce îşi înjură vitele? Pe ele le înjură cel mai abitir: de mamă, de tată şi de toate componentele lor anatomice.

Într-un top la primă mână, cele mai înjurate animale sunt măgarii, asta în regiunile unde măgarii sunt majoritari. Dar fenomenul acesta se întâlneşte ades şi la oraş. Apoi urmează vacile. Le e înjurat mai întâi capul, apoi cornul - ţ'ar coarna ta - (niciodată la plural: coarnele), şi la final începe larga varietate de înjurături de neam şi specie: tu-ţi mama ta de vacă, r'ar rasa ta a dreacu. De ce îşi înjură ţăranul nostru cuviincios şi gospodar, animalul care îi dă mâncare şi în acelaşi timp trage la jug? Să fie vreo formă stranie de alint? Sau oare săraca vacă, la alţii sfântă, este asociată la noi cu întreaga pleiadă de boi bipezi ce merită înjuraţi în faţă?

Am fost tentat să cred că frumuseţea satului românesc a fost risipită de era de tranziţie şi că buna-cuviinţă a ruginit în timpul epocii de aur. Însă m-am înşelat. Nicolae Iorga povesteşte călătoriile sale prin satele româneşti ale anului 1905 ("Sate şi Mănăstiri din Romănia"). În Oltenia de exemplu, Iorga a fost fermecat de peisaje, a lăudat înfăţişarea fină a oltenilor din josul Jiilor însă a remarcat cu tristeţe dar şi cu severitate urâţenia şi murdăria limbajului. Concluzia lui Iorga sună astfel: "Aici trebuie, nu pământ, cât învăţătură, lumină, simţ de ce este viaţa şi cum trebuie trăită".

Din păcate, vorbele sale de acum un secol sunt încă foarte adevărate. Şi nici marele Iorga nu pricepea de unde vin rezervele fanteziei cu care ţăranul român îşi înjură vaca...

Autor:Vlad Mixich
Redactor: Rodica Binder