Iranul şi riscurile unei schimbări cosmetice

Cu maximă atenţie se aşteaptă în Apus deznodământul alegerilor iraniene. Oştiri întregi de observatori au comentat în ultimele zile alternativele: perpetuarea la preşedinţie a actualului deţinător al mandatului, Mahmud Ahamadinedjad, sau alegerea unuia din cei 3 contracandidaţi ai săi admişi la scrutin, între care Mir Hossein Mousavi.

Cel din urmă, susţinut de fostul preşedinte Rafsandjani, care este poate cel mai prosper şi influent magnat din Iran, a fost calificat în vest drept moderat. Ceea ce nu e tocmai dificil dată fiind retorica extremistă şi ultraviolentă a actualului deţinător al mandatului, precum şi politica acestuia de impunere prin forţă a celor mai neînsemnate detalii ale legislaţiei islamiste Şaria.

În Iran, rezultatul scrutinului depinde de numeroşi factori. Între aceştia, un rol considerabil l-ar putea juca gradul dezamăgirii electoratului, în special a tinerilor, din pricina erorilor politicii economice ale actualului regim, în urma cărora persanii, în ciuda veniturilor exorbitante realizate din exportul de petrol, suferă sub povara unui şomaj de 20 la sută şi a unei inflaţii de 30 de procente.

In mod vădit însă, nu aceşti factori interni se află la originea atenţiei ieşite din comun care i se acordă scrutinului iranian. Toţi analiştii lucizi din occident ştiu bine că alegerile iraniene nu sunt şi nici nu pot fi democratice, devreme ce liderul suprem al ţării nu este preşedintele ci un cleric, în speţă aiatolahul Kamenei, a cărui poziţie şi funcţie dominantă nu depinde de vreun vot liber si corect.

Totuşi, o eventuală înfrângere a lui Ahmadinedjad ar alimenta speranţe ample. Fiindca liderul de la Teheran a generat pretutindeni, inclusiv în lumea arabă sunită, mari temeri din pricina programului nuclear iranian şi a politicii sale de expansioniste, de extindere a hegemoniei şiite în regiune. În vest, aceste nădejdi sunt cu atât mai intense, cu cât actualul preşedinte, un negaţionist al Holocaustului, şi-a transformat ţara nu doar în cea mai acută ameninţare strategică pentru Israel, ci şi într-un pericol real pentru occident.

În plus, odată cu recenta ofertă de dialog americană, Teheranul, care a devenit de mult nu doar o putere regionala, ci şi un important actor global, ar putea ieşi definitiv din izolare dacă, prin accesul la preşedinţie a unui demnitar, fie şi doar aparent mai moderat, s-ar angaja serios în negocieri cu Washingtonul.

Pe de altă parte, Iranul va continua să rămână şi după acest scrutin o teocraţie islamistă, a cărei orientare de ansamblu şi a cărei politică nucleară nu vor ţine câtuşi de puţin de prerogativele prezidenţiale. Ca atare, chiar daca ar dori-o, este foarte redusă probabilitatea ca un nou preşedinte să poată pune capăt procedurii de îmbogăţire a uraniului necesar fabricării de arme atomice, aşa cum cere Comunitatea Internaţională.

Dimpotrivă, e foarte posibil ca accesul la cârmă al unui lider formal mai ponderat să complice mult orice tentative de solidarizare internaţională împotriva pericolului reprezentat de ambiţiile nucleare ale islamiştilor de la Teheran.

Motiv pentru care, paradoxal, bună parte din clasa politică israeliană - ingrijorata oricum de impactul amplificarii presiunilor americane asupra statului evreu - se arata foarte alarmată de riscurile implicite ale unei schimbări cosmetice la şefia statului iranian.

Alerta se explică şi prin divergenţele dintre Ierusalim şi Washington privind priorităţile în rezolvarea conflictelor din Orientul Mijlociu. SUA cred, mai nou, că rezolvarea litigiului cu palestinienii ar condiţiona şi aplanarea diferendului cu Iranul. Guvernul israelian susţine o teză diametral opusă.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder►◄