Ipoteza lumii extraterestre

Presa a fost surprinzător de elegantă și de discretă după discursul lui Jean-Claude Juncker pe tema Brexit-ului în Parlamentul European. S-a scris, desigur, s-au făcut câteva ironii cu aluzii la pasiunea lui Juncker pentru coniac, dar totuși reținute. Poate ca să nu pară frivolă într-un moment grav, presa nu a făcut totuși mare caz de acel act ratat spectaculos al lui Juncker care a spus, în franceză, nici mai mult nici mai puțin, că a luat contact cu civilizații extraterestre: “Il faut savoir que ceux qui nous observent de loin sont très inquiets. J’ai vu et entendu et écouté plusieurs des dirigeants d’autres planètes qui sont très inquiets puisqu’ils s’interrogent sur la voie que l’union européenne va poursuivre. Et donc, il faut rassurer, et les européens, et ceux qui nous observent de plus loin.” (”Trebuie să știți că cei care ne observă de la distanță sunt foarte neliniștiți. Am întâlnit și ascultat mai mulți conducători ai altor planete care sunt foarte neliniștiți, căci ei se întreabă ce cale va urma Uniunea Europeană. Prin urmare, trebuie să dăm anumite asigurări și europenilor și celor care ne observă de la distanță”). Site-ul oficial al CE a publicat o transcriere epurată, una din care orice referire la alte planete a dispărut, deși se precizează, ca de fiecare dată, că textul rostit este cel care prevalează.

Acest lapsus ciudat a fost explicat în fel și chip: ar exista o asemănare între cuvintele ”continent” și ”planetă” în limba olandeză (deși Juncker nu este olandez), și-ar fi spus cuvântul la o masă îmbelșugată, stropită cu prea mult vin, dar este evident că niciuna nu a lămurit nimic. Că a greșit discursul este evident, dar de ce s-a referit la alte planete și nu la altceva?

În momente de cumpănă, cei vechi îi evocau pe strămoșii iluștri, întrebându-se cum ar fi acționat aceștia într-o situație similară sau ce ar fi spus ei în fața unor dovezi de teribilă decandență. Cu alte cuvinte, rațiunea prezentului se confrunta cu cea a trecutului pentru a se putea mai bine regăsi pe sine. La noi, cel puțin, urmele retorice ale acestei raportări vitale pot fi găsite în invocarea lui Vlad Țepeș sau a lui Ștefan cel Mare, care pare să aibă o posteritate foarte energică la Chișinău. Mai în glumă, mai în serios, un basarabean stabilit la București spunea exact așa: ”Când ajung primar, doar dacă Ştefan cel Mare îmi dă dezlegare voi da autorizaţie de construcţie pentru moschee!” (Eugen Tomac, militant PMP). Poate că unii au înțeles de aici că a fost un fel de a spune că nu va da autorizația niciodată, dar ar fi o interpretare superficială. Eugen Tomac a spus mai mult și anume că va judeca prezentul în relația sa inextricabilă cu istoria și cu faptele sale relevante.

Dar Juncker pare să invoce o altă rațiune, una în care noi europenii (sau poate noi pământenii) să ne oglindim și care nu poate fi decât una extraterestră. De ce extraterestră? Dintr-o necesitate strict logică, căci pentru a avansa pe calea globalizării, a dobândirii conștiinței unei umanități unice, ar fi necesar să ne raportăm la ceva exterior și distinct. În ultima jumătate de secol, figura extraterestrului a jucat un rol extraordinar de mare în procesul globalizării, ca mit sau ca ficțiune modelatoare. E. T. al lui Steven Spielberg și Independence Day al lui Roland Emmerich sunt două momente cruciale ale unor întâlniri decisive cu civilizațiile extraterestre. În primul, datând din 1982, omul e încă provincial și retractil, xenofob și rasist, în al doilea din 1996, omul amenințat de forțe teribile regăsește patriotismul la scara extinsă a întregii planete. Mai întâi, patriotismul mic al patriilor vechi își demonstrează cruzimea și negativitatea, apoi omul, care va fi dobândit în timp conștiința identității sale ca specie, dobândește sentimentul solidarității planetare.

Între timp s-au făcut sute de filme și s-au scris mii de cărți, comunismul s-a prăbușit și a fost anunțat ”sfârșitul istoriei” și, la fel ca în așteptările milenariștilor, e posibil ca în sufletul oamenilor să se fi strecurat, încetul cu încetul, o dezamăgire. Dacă totuși nu există extratereștri? Dacă totul a fost o minciună a unor exaltați? Dar mai gravă ar fi urmarea: dacă nu există extratereștri, dacă omul este singur în univers, atunci înseamnă că lupta pentru adevăr se dă în continuare pe Pământ, că totul se joacă în rivalitățile dintre culturile și civilizațiile terestre. Sau, cu alte cuvinte, că războiul are încă un sens.

Am putea spune chiar că epuizarea credinței într-o civilizație extraterestră, care, cum spune comic Juncker, ”ne observă de la distanță”, ar putea însemna stoparea globalizării. Iată cât de limpede este acum actul ratat al lui Juncker. În sinea lui, președintele Comisiei Europene și, probabil, toți partizanii fervenți ai unor State Unite ale Europei, toți profeții unificării politice globale lucrează cu ipoteza unei civilizații extraterestre, a unei rațiuni diferite prin raportare la care noi înșine ne constituim ca pământeni, abandonându-ne toate determinațiile locale. Toți globaliștii și federaliștii europeni par a fi niște ”credincioși”, ceea ce explică și fervoarea cu care se manifestă.

De aici înainte se ridică următoarea întrebare: sunt partizanii globalizării profeți adevărați sau doar unii mincinoși, așa cum au fost destui în toate epocile tulburi?