Jurnalismul de azi, agent al propagandei securiste

Jurnalismul a ajuns, de la „găina care a născut pui vii“, marca Ion Cristoiu, la intoxicarea populației cu „informații“ precum că domnul Mihai Șora ar fi fost aghiotantul Anei Pauker la Ministerul de Externe, un lup comunist în blană de miel. Modestia, activismul civic, blîndețea fermă a cuvîntului, care îl definesc pe filosoful Mihai Șora, nu sînt pe placul hăitașilor din presă. Și cu atît mai puțin pe placul pesediștilor care nu au reușit niciodată să atragă de partea lor intelectuali de marcă. Zilele trecute am asistat la o campanie de denigrare de o agresivitate de mahala împotriva domnului Șora. Pretextul? Că filosoful a făcut un clip publicitar unei mari companii. Au mai fost însă și alte campanii de denigrare la care a fost supus domnul Șora, seniorul care, pe 7 noiembrie, va împlini vîrsta de 103 ani. Una dintre aceste campanii murdare i-a țintuit chiar venerabila vîrstă pe crucea presei „libere“: Ce mai caută, la anii lui, la manifestațiile din Piața Victoriei, fie că e gerul Bobotezei, fie că e arșița verii, s-au revoltat, nu de mult timp, cîțiva ziariști? Chiar așa, ce mai căuta domnul Șora, ca de fiecare dată, printre zecile de mii de manifestanți care au fost gazați anul trecut, pe zece august, în Piața Victoriei? Răspunsul e cuprins chiar în întrebare, doar că refuzăm să-l recunoaștem. Domnul Șora căuta tocmai ceea ce știa: solidaritatea și dreptul la adevăr și justiție al zecilor de mii de oameni.

După treizeci de ani de dictatură a inerției agresive, cea mai legitimă întrebare pe care ar fi trebuit să ne-o punem fiecare dintre noi și pe care o ocolim și acum este „Cum scăpăm de noi?“. Evadați din comunism, am crezut că e suficient să învățăm pe de rost cuvinte precum democrație, solidaritate, altruism, meritocrație, piață liberă – și lista e mult mai lungă. Însă toate aceste concepte, importate din democrațiile europene, au ajuns la noi golite de conținut.

Imobilismul, răspunsurile amînate la întrebările grave ce privesc istoria fiecăruia dintre în regimul totalitar, neantizarea vinei personale și de grup, comportamentul revanșard locuiesc și acum în cochilia pe care o purtaserăm și înainte.

Presa, pretinsă a fi „a patra putere în stat“, a devenit, într-o proporție covîrșitoare, primul și cel mai otrăvit apostol al propagandei politice. „Cîinele de pază al democrației“ s-a convertit în lupul care amușină și vînează tot ceea ce înseamnă valoare morală.

Poliția presei de ieri și de azi

Pentru a nu rămîne captivi informației de-a gata, oamenii au nevoie de o diversitate de opinii, de puncte de vedere diferite asupra unei stări de fapt, a unor decizii politice, a unui traseu de urmat ca individ și ca nație.

Dar poliția presei nu a dispărut odată cu comunismul. Securitatea și-a reactivat agenții de propagandă pe care i-a plantat în fruntea marilor cotidiane, între care vîrful de lance, Scînteia, fostul ziar al PCR, rebotezat cu numele de Adevărul, a făcut cele mai multe victime printre cei care ar mai fi avut o șansă de scăpare, în anii ’90, de balastul comunist.

Aceste ziare, reciclate, între care un loc privilegiat l-a avut România Mare a lui Eugen Barbu și C.V. Tudor, precum și radioul și postul național de televiziune, au dus campanii furibunde împotriva Pieței Universității, a partidelor istorice, a regelui Mihai, a lui Corneliu Coposu și Ion Rațiu, a intelectualilor și, în genere, a tuturor valorilor și reperelor morale ce rezistaseră în perioada comunistă.

Prin tirajele însumate de sute de milioane de tipărituri pe zi, în care Iliescu și FSN-ul zburdau în paginile otrăvite ale presei securiste, marea parte a populației a fost ținută captivă de propaganda de la om la om – aceasta fiind deopotrivă abecedarul și biblia Securității.

Cititorii cu discernămînt au putut însă respira aer proaspăt prin apariția unor săptămînale naționale independente precum revista 22, Expres, Zig-Zag, Cuvântul, iar mai apoi Cațavencu, dublate de publicații similare din mai multe orașe ale țării.

Întrebări și modele

De unde au apărut ziariștii care au fondat publicațiile respective și din ce resurse morale au recrutat ei echipele redacționale? Sigur că aceste publicații independente – mai exact, de opoziție față de Iliescu și de partidul-stat FSN – nu puteau face față propagandei și manipulării ziarelor înregimentate politic. Dar aerul proaspăt pe care îl puteam respira era hrana morală cea de toate zilele și credința noastră într-un viitor igienizat de tarele comunismului.

Revin la întrebarea de unde au apărut fondatorii, în primii ani post-comuniști, ai acelor publicații independente? Răspunsul, desigur, nu unul exhaustiv, este următorul: au venit din școli de presă unde, cu toată vigilența cenzurii comuniste, au putut să-și facă meseria fără a accepta compromisul care să depășească limita peste care nu se mai poate trece. Toți au făcut compromisuri pentru a putea să-și facă meseria, însă doar pînă la acea limită de unde nu se mai puteau uita în propria oglindă. Asemenea școli de presă au fost, printre altele, Echinoxul de la Cluj, Opinia studențească de la Iași, Amfiteatrul de la București.

Mulți dintre fondatorii acestor publicații, alăturați celor care au lucrat la ziare similare din provincie, au făcut la rîndul lor școli de presă, au recrutat ucenici care au învățat meseria din mers, altfel spus, au învățat meseria „pe viu“. Unii dintre foștii ucenici au lucrat ulterior la posturi de radio străine, printre care BBC, Europa liberă, Deutsche Welle.

Marota „opiniei publice“

Din păcate, după treizeci de ani, populația majoritară e parcă chiar mai pierdută în ignoranță, în apucături revanșarde, în invidie, clientelism, orgoliu de mucava, în credința că le știe pe toate. În tandem cu starea de fapt a națiunii, prostituția presei de azi se traduce și în următorul păcat, despre care nu prea vorbește nimeni, anume acela că ziariștii, în marea lor majoritate populiști, suflă cu sfințenie în pînzele mulțimii paralizate în proiect, legitimînd astfel afecțiunile grave de memorie dobîndite în epoca în care puterea aparținea „întregului popor“ .

După ’89, acești jurnaliști au importat din țările occidentale conceptul de „opinie publică“, făcînd din acesta un judecător imparțial al tuturor celor văzute și nevăzute. Altfel spus, un personaj colectiv care strigă catalogul realității zilnic, dar și unul vizionar. Pentru ei, „opinia publică“ nu trebuie să aibă decît conotații pozitive, să nu fie interogată sau, doamne ferește, jignită – asta e literă de lege pentru ziaristul negustor de informație, care apelează la această nebuloasă ori de cîte ori mimează că spune adevărul.

A face trafic cu acest concept bun la toate este, pentru jurnalistul de azi, pe de o parte lipsă de profesionalism, iar pe de altă parte o crasă absență morală cauzată de înregimentarea sa politică. Aici nu este vorba de a condamna, fără o judecată dreaptă, o parte, din păcate majoritară, a societății, ci de a-ți asuma să spui adevărul, altfel spus, de a arăta, cît se poate de obiectiv și fără patimă, cine ne-a ținut încremeniți în proiect treizeci de ani, de la Ceaușescu la Dragnea. Cum cine? „Opinia publică“, cea care primește cu mîna întinsă, la fiecare sesiune de alegeri, botezul populist și sforăitor al politicienilor.

Fără a delibera asupra acestei realități, jurnaliștii de azi, care fac naveta de la o televiziune la alta, de la un ziar la altul, de la un mogul de presă la altul declamă, din zori pînă în noapte, cu o mîndrie patriotică simulată: „ce va spune opinia publică…“, „din respect pentru opinia publică…“, „îngrijorarea opiniei publice…“ . Un pomelnic de eschive pe altarul jurnalismului de mucava.

„Vor fi iarăși ce-au fost…“

„Nu ne vindem țara“, din anii ’90, a evoluat, de la strigătul muncitoresc la experimentele denigratoare de laborator ale gulerelor albe. Presa de azi nu face decît să propage, mînată din umbră, rezultatele acestor experimente și să le livreze pe piața mass-media.

Dacă publicațiile de rezistență din perioada comunistă au făcut școală, nu se putea ca organele de propagandă ale PCR să nu lase urme adînci în piața media de după ’89. Unii ziariști care au slujit sistemul și-au schimbat doar haina, dar nu și năravul. Au condus și conduc publicații și posturi de radio și televiziune aparent independente, care însă în realitate slujesc interesele puterii oculte. Unii slujitori ai propagandei zilei sînt plătiți regește, în funcție de elasticitatea coloanei cerebrale exersate în biroul patronului. Chiar și televiziunea publică, mereu la pas cu puterea politică, plătește salarii de mii de euro celor care aduc mai multe osanale puternicilor zilei.

Bani și favoruri pentru propagandiști

Fiecare dintre cele cîteva ziare naționale generaliste care au mai rămas pe piață, conform auditului BRAT din al doilea trimestru al acestui an, tipărește aprox. 200.000 de exemplare pe lună, dintre care jumătate sînt retururi. Din ce trăiesc aceste publicații, în situația în care reclama este aproape inexistentă? Dar posturile de radio și televiziune care livrează publicului aparența de voci independente? Nu e limpede că și unele dintre aceste mijloace mass-media nu pot supraviețui prin autofinanțare și că sînt instrumentele de propagandă ale finanțatorilor, pentru a executa campanii de demolare a adversarilor acestora sau, dimpotivă, serenade de înălbire a furturilor patronilor, trecute sau în desfășurare?

Exemplele arhicunoscute, „clasice“, de astfel de moguli de presă sînt Vîntu și Voiculescu. Nu cred că e cazul să mai dezvolt aici excrocheriile lor. S-au scris tone de hîrtie despre cum ei și alții ca ei au obținut sute de milioane de euro din afaceri murdare. De acum, Vîntu e deja istorie. Cît despre Voiculescu, cu toată hoarda lui de Gâdea la puterea X, pare a fi și el surclasat de ciocoii noi care au ocupat, pas cu pas, scena unei prese fără speranță.