Katrina şi podul transatlantic

La New Orleans, şeful Casei Albe s-a felicitat pentru cooperarea autorităţilor care a făcut posibilă refacerea splendidului oraş creol şi francofon din Louisiana, leagănul muzicii de jazz. Obama a mai fost la faţa locului, ca senator, la scurt timp după sinistru. Aflat, în epocă, în virulentă opoziţie faţă de preşedintele în exerciţiu pe atunci, George W. Bush, Obama declarase ritos, în 2005, că „America a eşuat”.

Realitatea este că SUA - şi odată cu ele şi restul globului - par să fi eşuat abia sub împăciuitorul Barack Obama. Care transmitea de la Cairo, lumii islamice, mesaje de înfrăţire la doi ani înaintea Primăverii Arabe. Un expeditiv tur de orizont al stării în care se află bună parte din lumea liberă după şase ani de preşedinţie Obama e suficient să alimenteze un pesimism acut.

Vehement antiamericană şi antidemocratică, Rusia lui Putin s-a opus în Consiliul de Securitate al ONU debarcării dictaturii siriene şi destabilizează într-o veselie nu doar Ucraina şi alte foste republici sovietice, ci şi Occidentul. O clară majoritate din Congresul SUA se opune vehement principalului proiect politic extern al preşedintelui, după retragerea trupelor americane din Irak şi Afganistan, în speţă controversatului acord nuclear încheiat cu Iranul. Care pare a fi atât de plin de carenţe, încât i-a plonjat pe aliaţii israelieni şi arabi ai SUA în perpIexităţi, frici şi disperare.

Iar Bătrânul Continent, lăsat de izbelişte de o Americă dezinteresată de Europa, care se desolidarizase la rândul ei de Lumea Nouă, în epoca Bush, nu reuşeşte să facă faţă onorabil afluxului de refugiaţi, în bună parte musulmani, din Asia şi Africa. Iată ce scriam, după Katrina, acum exact 10 ani, într-un comentariu intitlat „Castor şi Polux redivivus”.

„Ce-i de făcut în faţa catastrofelor naturale de felul Katrinei sau a celor provocate de om, de felul terorismului? De o solidaritate de tip poloneză e nevoie şi la Bagdad şi New Orleans...

În vechime, lui Castor şi Polux le adresau rugi corăbierii suprinşi pe mare de furtuni apocaliptice. Scăparea dintr-un vifor era atribuită forţei celor doi gemeni, simbolizând unirea şi prietenia.

O mie de morţi la Bagdad, alte mii, în aceiaşi zi, peste ocean. Deşi cvasisimultane, cele două catastrofe n-au mai nimic în comun, dincolo de maniera tragică în care demonstrează cât de fragil e omul, în ciuda uriaşelor progrese ale ştiinţei şi tehnicii. Deşi globalizat, omul nu e „nou”. E vulnerabila fiinţă de când lumea civilizată. Natura continuă să irupă uneori cu oribilă ostilitate în viaţa lui. Iar americanii care şi-au văzut splendida metropolă din Louisiana scufundându-se sub ochii lor, au fost surprinşi de violenţa, amploarea, extinderea şi consecinţele cataclismului numit Katrina.

La antipod - şi nu doar geografic - se situează moartea sutelor de pelerini şiiţi panicaţi de un zvon terorist şi înecaţi în fluviul în care s-au aruncat de pe un pod din Bagdad. Ironia soartei face ca, la patru ani de la dezastrul atentatelor de la 11 septembrie, în temeiul căruia americanii au declanşat ofensiva antiteroristă din Orientul Mijlociu, SUA să se confrunte cu o calamitate fără egal în ultima lor sută de ani; un dezastru care, pe lângă pierderile ireparabile a atât de numeroase vieţi omeneşti, a provocat şi pagube depăşindu-le chiar pe cele produse de demolarea turnurilor gemene de la New York.

E regretabil că europenii au reacţionat tardiv la pustiirile americane. E salutar că, fie şi într-un târziu, şi-au depăşit pasivitatea şi autotămâierea indirectă, francezii şi germanii declarându-se gata să-i ajute pe aliaţii lor de peste ocean. Dar au făcut-o abia după ce ministrul german al mediului, Juergen Trittin, n-a rezistat ispitei de a marca un punct în campania electorală, culpabilizând administraţia americană pentru uragan şi inundaţii. Potrivit guvernanţilor ecologişti de la Berlin, de vină pentru devastările din sudul SUA este Bush, întrucât a respins protocolul de la Kyoto menit să combată efectul de seră şi încălzirea globală.

În mod cu totul abject, acest atac a survenit chiar în timp ce dincolo de Atlantic oamenii nu mai pridideau să numere morţii de sub ape, încercând disperaţi să-i salveze pe supravieţuitori. I-ar şedea mai bine Europei să ofere SUA un ajutor neînsoţit de critici prealabile, amintindu-şi de ocaziile multiple în care America i-a sărit în ajutor bătrânului continent ca să-l refacă din cenuşă.

Spre deosebire de Katrina, tragedia irakiană are cauze pur umane, care se cer şi pot fi înlăturate de către oameni. Absurda dispariţie din viaţă a sute de irakieni ucişi de un simplu zvon relevă cu teribilă acuitate nu doar magnitudinea terorii răspândite de atentatori, ci şi necesitatea dublării eforturilor generale de zăgăzuire şi lichidare a extremismului de sorginte islamistă.

La rigoare, acest tip de terorism şi-a demonstrat frecvent dispreţul absolut, – tipic totalitar - faţă de viaţa umană, manifestată şi în genocidalele atacuri asupra New Yorkului. Dacă tragedia care s-a produs la 31 august la Bagdad poate oferi o lecţie, ea vizează tocmai necesitatea găsirii cât mai rapide a unei soluţii pentru situaţia din Irak. În think-tankurile de peste ocean, dezbaterea cu privire la cea mai eficientă strategie aptă să ducă la o victorie în lupta împotriva debordantului terorism irakian continuă să fie în toi.

Un interesant articol, apărut în prestigioasa revistă Foreign Affairs, propune, ca unică soluţie, aplicarea tacticii petelor de ulei. Conform ei, ar urma ca americanii şi aliaţii lor să se concentreze asupra curăţirii de terorişti şi a garantării securităţii mai întîi în localităţi şi zone limitate, pentru ca apoi să pompeze în ele fonduri masive, de natură să-i izoleze progresiv pe terorişti de baza lor populară. Ulterior, „petele de ulei” ar urma să se extindă precum ţiţeiul pe apă, restrângând la minimum resursele islamiştilor.

E însă greu de crezut că există strategii promiţătoare câtă vreme nu se reface solidaritatea occidentală. Cea poloneză a învins acum 25 de ani, contribuind decisiv la ruperea gâtului balaurului comunist, graţie joncţiunii unor clase sociale anterior antagonice. Unirea, fără precedent în istoria comunistă, a muncitorilor şi intelectualilor şi capacitatea lor de a-şi păstra coeziunea în ciuda crescândelor presiuni ale puterii, a ameninţărilor, arestărilor şi crimelor comise de aparatul represiv al regimului, oferă şi cheia victoriei în actuala confruntare cu totalitarismul. Castor şi Pollux s-au prăbuşit până la urmă, potrivit legendei, pentru că au permis zîzaniei să le dezbine familia. Podul transatlantic trebuie urgent refăcut”.

Tare mă tem că, sub Obama, acest deziderat e utopic.